Inter 2009/10: povestea unui sezon ca un roller coaster, terminat în triumf

Meciul simbol al Interului meu a fost ultimul”, e convins Jose Mourinho. Nu doar pentru că, în meciul ăla, Inter a pus capăt celor 45 de ani în care a așteptat să fie cea mai bună echipă a Europei. „Am câștigat înainte de a juca. Nu e normal ca într-o finală de Champions toți jucătorii, nu doar antrenorul, să simtă atât de clar că au totul sub control”, a explicat în Gazzetta dello Sport portughezul care a jucat rolul lui Herrera pentru Moratti fiul.

S-a făcut un deceniu de când Inter a reușit Tripla Serie A-Coppa Italia-Liga Campionilor. O performanță remarcabilă în orice context, cu atât mai mult în perioada de apogeu a Barcelonei lui Guardiola. În 2010, fanii Real Madrid au devenit interiști pentru că nu concepeau ca marea lor rivală să devină regina Europei pe Bernabeu. Privind retrospectiv, acum îi sunt recunoscători Interului și pentru că altfel nu s-ar mai fi lăudat că au fost primii cu trei trofee UCL cucerite consecutiv.

Da, e poate ușor arogant să nu o iei în seamă pe Bayern Munchen. Însă, să fim serioși!, în urmă cu 10 ani, cei mai mulți s-au certat pe marginea semifinalei Inter – Barcelona (unii încă o fac, săracii), dar erau de acord cu un lucru: cine supraviețuiește din dubla aia ia trofeul. E cosi fu! Mourinho susține că era atât de convins de victoria finală, încât a decis să plece chiar după returul de pe Camp Nou.

Când vezi siguranța asta, afișată și de ceilalți protagoniști ai acelui sezon istoric, mai că-ți vine să crezi că Inter a avut pus covorul roșu și trebuia doar să se ducă să ia premiul cel mare. În niciun moment nu a fost așa.

Vara lui 2009 a fost a dracu’ de agitată. Starul echipei la momentul ăla, Ibrahimovic, a vrut să plece. La Barcelona. Ca să ia Liga Campionilor. „Testa di cazzo, stai aici, o câștigi cu noi!”, a încercat Jose să-l convingă. Zlatan a ținut-o pe a lui. Așa că Inter a făcut tot posibilul să profite de valul pe care îl prinsese Ibra și de dorința catalanilor de a-l transfera. Și astfel a ieșit cea mai bună afacere făcută vreodată de Moratti: 50 de bastoane și Eto’o. Thiago Motta, Milito, Lucio și, mai ales, Sneijder, au completat un mercato rivalizat în întreaga istorie a clubului probabil doar de cel din vara lui 1988 (Matthaus, Brehme, Berti, Bianchi și Ramon Diaz, pentru cei care nu știu despre ce vorbesc). În ianuarie, a venit și Pandev, gratis. Destul de bine…

Doar că treaba nu s-a legat din prima. Inter a pierdut Supercupa Italiei (1-2 cu Lazio) și nu a putut să o bată acasă pe nou-promovata Bari (1-1), în prima etapă din Serie A. În Italia, chestia asta înseamnă mini-criză. Și urma derby-ul cu Milan. În săptămâna aia, a fost rezolvat transferul lui Sneijder. Care a fost titular fără să facă un antrenament serios cu noii săi colegi. Mourinho l-a întrebat: „Joci?” Wes nici n-a tresărit: „Joc, iar când obosesc ies”. „Ăsta are coaie, e de-ai noștri”, și-a spus Jose, care l-a băgat titular. 4-0, tutti a casa și lucrurile s-au pus în mișcare. „Acel Inter a fost aproape de perfecțiune: goluri incredibile, control total, Milan – acel Milan – distrus și psihologic”, și-a amintit Mou.

Din momentul ăla, până în retur, Inter a luat Serie A pe sus și și-a reafirmat superioritatea clară din anii ăia. Dar în Liga Campionilor era groasă: doar 3 puncte din primele 3 etape în grupa cu Barcelona, Rubin Kazan și Dinamo Kiev. Iar două meciuri se jucaseră pe Meazza. Returul cu ucrainenii, în deplasare, a devenit decisiv. Shevchenko, vecchio cuore rossonero și ucigător de ambiții nerazzurre, a dat gol și, cu 5 minute înainte de final, Mourinho și ai lui erau out din Liga Campionilor. Adică marele obiectiv al sezonului era aproape compromis. Bine, e greu de explicat cum a rămas 1-0 pentru Dinamo până în minutul 86, pentru că ăla a fost unul dintre cele mai bune meciuri europene făcute de Inter în acei ani. S-a terminat 2-1 în favoarea cui trebuia, pentru că oamenii determinanți în acel sezon, Milito și Sneijder, au dat golurile unei reveniri legendare. Calificarea în optimi a fost obținută acasă, în ultima etapă, cu o victorie în fața lui Rubin, apoi au urmat scuturarea de complexe de pe Stamford Bridge (cu assistul genial al lui Wes pentru golul de campion al lui Eto’o) și norocul de la tragerea la sorți ( toată lumea voia să joace cu CSKA Moscova), care au pregătit terenul pentru semifinala cu Barça.

În timp ce traseul din UCL era fără greșeală, în Serie A au apărut complicațiile. Înfrângerea de la Catania (1-3) a fost simbolul crizei din campionat, unde Inter a pierdut locul 1 în favoarea Romei revitalizată de Claudio Ranieri. Întregul sezon se putea nărui la mijlocul lui aprilie, când, la distanță de doar 4 zile, s-au jucat Derby d’Italia și turul cu Barcelona. Torinezii erau pușcării pe vremea aia, dar au jucat cu răutate pe Meazza și au fost lichidați greu, pe final. Maicon i-a dat să sară lui Felipe Melo și a dat golul carierei pentru a evita un pas greșit care probabil ar fi fost decisiv în lupta pentru titlu, într-un moment în care Roma era lider și pe un val de entuziasm extraordinar. Apoi, tot la Milano, a urmat victoria cu Barcelona. Un 3-1 printre controverse și discuții nesfârșite. Rămâne însă faptul că atunci când Inter a atacat, ai lui Pep nu au știut ce i-a lovit. „Rezultatul ăla ne-a dat dreptul să jucăm așa cum voiam pe Camp Nou”, s-a justificat Jose. De parcă ar trebui să facă asta.

Tot în decurs de câteva zile s-au așezat lucrurile și pentru sprintul final. Roma a pierdut acasă cu Sampdoria, iar Inter și-a recâștigat locul 1. Din postura asta s-a dus la Barcelona să apere victoria de acasă. Și exact asta a făcut, a apărat câinește avantajul ăla. În 10 oameni mai mult de o repriză. Suferința de peste 90 de minute a fost răcorită la final de aspersoarele de pe Camp Nou. De acolo nu a mai fost niciun roller coaster emoțional.

Până la sfârșit, Inter a câștigat tot. 5 mai, la Roma, contra Romei, Cupa Italiei. 16 mai, la Siena, Scudetto. 22 mai, la Madrid, Liga Campionilor. Milito a dat golurile Triplei și a devenit cel mai aclamat jucător al echipei, în sezonul etalon al clubului. Cumva firesc, simbolul trebuia să fie Il Principe. Atacantul apreciat pentru calitățile și cifrele sale, dar care și-a așteptat mult timp rândul la momentul de glorie.

În sezonul următor, Inter a luat Supercupa Italiei, Mondialul Cluburilor și Cupa Italiei. Apoi, nimic. O reconstrucție prelungită indecent de mult. Au rămas doar amintirile. Nu trăim din ele, însă istoria nu trebuie uitată.

Sursa foto: fifa.com

Facebook Comments

Lasă un răspuns