Sunt peste 20 de ani de când „nu mai e duminică”. Dar ne-au rămas poveștile. Azi, Ramon Diaz, planul B care a devenit un hit.
În 1989, Inter câștiga titlul de o manieră impresionantă, una dintre cele mai spectaculoase demonstrații de forță din istoria Serie A. Totul a început cu un mercato somptuos, în vara anului 1988. Probabil în Top 3 all-time în istoria clubului. E o imagine celebră cu cele cinci achiziții făcute de nerazzurri în acea perioadă de transferuri. Evident, prim-planul a fost luat de cei doi nemți, Lothar Matthaus și Andy Brehme, luați la pachet de la Bayern. Ei au venit cu leadership-ul şi mentalitatea de învingător necesare într-o echipă care terminase sezonul precedent abia pe locul 5 și care voia să facă pasul următor în cel mai puternic campionat al lumii în acea vreme. Aveau o dorință nebună de a cuceri lumea, lucru pe care, de altfel, aveau să-l facă în 1990, la Cupa Mondială. Chiar în Italia. Apoi era Nicola Berti, cumpărat de la Fiorentina și care a adus un entuziasm molipsitor, căruia i-au căzut victime nu doar colegii, dar mai ales fanii. Iar Nicolino este și în prezent unul dintre favoriții tifosilor. De la Cesena a fost transferat Alessandro Bianchi, genul de lateral dreapta care nu ar fi rău în Interul lui Chivu. Și, în fine, protagonistul povestioarei de azi.
Ramon Diaz a venit în ultimul moment, după ce transferul lui Rabah Madjer a picat din cauza problemelor descoperite la vizita medicală. Inter l-a pierdut pe marocanul care produs unul dintre momentele memorabile ale fotbalului din anii ’80 (călcâiul care a decis câştigătoarea Cupei Campionilor în 1987), dar a câştigat un jucător de echipă, decis să profite la maximum de cea mai mare şansă a carierei. Pentru argentinian nu conta nici faptul că șansele sale de a continua în nerazzurro erau practic nule. La finalul sezonului 1988/89, când împrumutul său de la Fiorentina urma să se încheie, la Inter trebuia să ajungă Jurgen Klinsmann, iar în acea perioadă fiecare echipă putea avea doar trei străini în echipă.
Însă Diaz avea o motivație personală să reușească. Format la River, unde a și debutat cu puțin timp înainte de a împlini 19 ani, a format un tandem excepțional cu un băiat despre care e posibil să știți câte ceva, Diego Maradona. Nu la ”Milionari”, ci la naționala de tineret a Argentinei, pe care, în 1979, în Japonia, au condus-o spre titlul mondial U20. Diego a fost omul turneului, Ramon a câștigat ”Gheata de Aur”, cu 8 goluri. Erau considerați viitorul naționalei mari, alături de care au mers la Mondialul din Spania, din 1982. Care nu s-a terminat deloc grozav pentru albicelesti. Și tot atunci, Maradona și Diaz s-au ciondănit puțin și ghiciți cine nu a mai pupat la națională…
Tot în 1982, Diaz a ajuns la Napoli, unde a fost mai curând un eșec. Așa că, anul următor, a fost trimis împrumut la Avellino, unde a început să-și arate calitățile. Și să dea goluri. Prestațiile de acolo îl recomandau pentru o revenire lângă Vezuviu, doar că, în 1984, acolo a ajuns Maradona, așa că… Înțelegeți voi! Diaz a rămas definitiv în biancoverde, contribuind la menținerea echipei în Serie A, în cea mai bună perioadă din istoria clubului. În 1986 a semnat cu Fiorentina, unde nu a avut chiar cea mai bună relație cu președintele. Așa că ăsta a răsuflat ușurat cumva când, în vara lui 1988, Inter i l-a cerut sub formă de împrumut.
Ajuns la Milano, sub comanda lui Giovanni Trapattoni și într-un vestiar plin de veri fuoriclasse, Diaz s-a pus pe treabă. A dezvoltat o relație excelentă cu partenerul din atac, Aldo Serena, iar calitatea locului și armonia din ofensivă au produs un sezon antologic. Inter a dominat campionatul fără drept de apel, a luat titlul cu cinci etape înainte de final, după un 2-1 de poveste pe Meazza cu Napoli, echipa ”prietenului” Maradona, iar ”planul B” Diaz s-a dezlănțuit și a marcat 12 goluri, record personal în Serie A.
Doppietta” reuşită în senzaţionalul 6-0 de la Bologna și cea cu Lazio, în deplasare, în etapa care a urmat câştigării titlului din punct de vedere matematic, rămân de referinţă într-un sezon în care totul a fost la superlativ. La fel golul înscris pe Olimpico, împotriva Romei, cu o execuţie de fineţe. Avea să-şi primească binemeritata recunoaştere după ultimul meci al sezonului. Unul special pentru el.
La 25 iunie 1989, Inter a întâlnit-o pe teren propriu pe Fiorentina. Echipa de care aparținea Diaz. Partida s-a desfăşurat într-o atmosferă de sărbătoare. Nu doar echipa mare a nerazzurrilor devenise campioana Italiei, ci şi Primavera lui Marino, ovaționată la rândul ei. Însă toscanii, care în tur câștigaseră cu 4-3 (una dintre cele doar două înfrângeri ale sezonului pentru băieţii lui Trap), aveau toate motivele să joace serios. Un rezultat favorabil le asigura calificarea în Cupa UEFA. Iar lucrurile au fost mai complicate decât s-ar fi aşteptat cineva.
În prima repriză, Diaz a avut un gol anulat. Mai târziu, Matthaus a fost eliminat, astfel că Inter a fost nevoită să joace aproape o oră în inferioritate numerică, împotriva unui adversar hotărât să nu plece cu mâna goală de la Milano. Dar acel Inter era ceva diferit. O echipă care nu cădea la primul moment dificil. Ba chiar reuşea să se adune în astfel de situaţii şi să-şi arate forţa care a făcut-o să defileze într-un campionat cu Maradona, Baggio, Gullit, Van Basten, Vialli, Careca, Mancini și sunt sigur că deja ați înțeles. Iar în minutul 61, Ramon Diaz a pus cireaşa pe tort. O pasă lungă a lui Brehme a devenit un assist perfect pentru atacantul argentinian, care, fără să stea pe gânduri, a tras violent cu stângul şi a marcat ultimul său gol în nerazzurro. Şi în Italia, anticipând puţin ce a urmat.
Meciul s-a terminat 2-0, pentru că, pe final, o altă achiziţie din vara lui ’88, Bianchi, a înscris din pasa lui Berti. Fiorentina a încheiat campionatul la egalitate de puncte cu Roma, iar cele două echipe s-au întâlnit într-un baraj de calificare în Cupa UEFA, câștigat cu 1-0 de “Viola”.
În ceea ce-l priveşte pe Ramon Diaz, în 1989 a fost cedat la Monaco, unde a rămas doi ani şi a câştigat o Cupă a Franţei. Apoi s-a întors la clubul său de suflet, River Plate, înainte de a-şi încheia cariera în Japonia, la Yokohama Marinos.
Însă cu aproape patru decenii în urmă, era imaginea unui Inter care câştiga entuziasmant cel de-al 13-lea Scudetto din istoria sa. În ediția sa din 26 iunie 1989, Gazzetta dello Sport îl aşeza pe prima pagină şi decreta: „Un capolavoro di Diaz sigla lo scudetto record“.
