8 noiembrie 1989. În Oberliga era programată etapa a 10-a. Liderul FC Magdeburg juca la Dresda, cu Dynamo, a doua clasată, la un punct în spate. Meciul s-a terminat 3-1 pentru gazde, care au urcat pe primul loc. Torsten Gütschow a dat o dublă, iar starul echipei, Matthias Sammer, a reușit golul serii, cu o ștachie în vinclu, de la vreo 30 de metri. Pe Elba s-a sărbătorit depășirea rivalei și startul de campionat fără înfrângere.
Cu toate astea, gândurile jucătorilor, antrenorilor și fanilor erau mai curând în altă parte. Se schimbau vremurile.
Revoluția fotbalistică a început înainte ca Zidul Berlinului să cadă
În toamna lu’ ’89 devenise evident că Germania de Est are zilele numărate. O revoluție era în plină desfășurare, iar ea fusese cumva anunțată pe terenul de fotbal, cu doar câteva luni înainte.
La noi, a intrat în folclor că Revoluția a fost anunțată de victoriile pe care Craiova le-a obținut cu Steaua și Dinamo, în prima jumătate a sezonului 1989/90. Știți cum e, legendele mor greu. Sau niciodată. În RDG, semnalul că lucrurile încep să se schimbe a fost pierderea titlului de către Dynamo Berlin.
Dacă Stasi a fost imaginea regimului est-german în viața de zi cu zi, Dynamo Berlin a reprezentat oglinda regimului în fotbal. O echipă apărută din ambiția ticălosului de Erich Mielke, care a decis pur și simplu relocarea lui Dynamo Dresda în Berlin. Același personaj a stabilit și că echipa va avea succes. În ’78, a dat buzna în vestiarul renăscuților din Dresda, care sărbătoreau titlul, și i-a anunțat autoritar că „de la anul, vor câștiga ai mei”. Ai lui, adică berlinezii. Și au tot fost „campioni” din ’79 până în ’88. 10 titluri consecutive. O serie întreruptă în 1989, chiar de Dynamo Dresda. Nici măcar nu a fost o cursă strânsă. Dynamo Berlin a terminat la 8 puncte în spate. Lumea a înțeles că treaba începea să se schimbe. Vechile mijloace nu mai erau la fel de puternice și de eficace.
Anunțul care a dărâmat Zidul Berlinului
9 noiembrie 1989. Într-o conferință de presă care a rămas în istorie, unul dintre membrii Biroului Politic al RDG, Günter Scharbowski, a anunțat că granițele sunt deschise. O declarație făcută în contextul în care tot mai mulți est-germani au fugit spre ambasadele RFG din Budapesta și Praga, iar ulterior au ajuns în Vest, și a protestelor tot mai numeroase din țară. Doar că Scharbowski, fără să-și dea seama, a comis eroarea de a spune că decizia are efect imediat, și nu de a doua zi, așa cum se hotărâse în cadrul partidului.
Restul îl știți. Zidul Berlinului și-a încetat practic existența în acea seară. În același timp, era începutul sfârșitului pentru fotbalul est-german. Nu cel mai puternic din lume, nu la nivelul din anii ’70, când naționala a mers la Cupa Mondială, iar Magdeburg a luat Cupa Cupelor, dar un fotbal important în Europa. Dynamo Dresda fusese semifinalistă de Cupa UEFA, Karl-Marx-Stadt (actuala Chemnitzer FC) era implicată într-un parcurs remarcabil în aceeași competiție, încheiat de prietenii mei din Torino, viitori câștigători ai trofeului, iar naționala bătuse Uniunea Sovietică și avea șanse mari de calificare la Italia Novanta. O generație cel puțin promițătoare, ale cărei vârfuri erau deja amintitul Sammer, Ulf Kirsten, Andreas Thom sau Rico Steinmann. Sammer și Steinmann au făcut parte din echipa U20 a RDG care, în 1987, a terminat pe locul 3 la Mondiale. Fără schimbările de acum 30 de ani, naționala aia putea produce ceva rezultate.
Vizionarul Reiner Calmund
Deși RFG era și la fotbal partea mai bună a Germaniei, să nu credeți că prin Bundesliga nu se mai uitau cu jind peste Zidul Berlinului, la jucători din RDG. Însă transferurile erau imposibile. Bine, exista posibilitatea ca fotbaliștii din Est să fugă. S-a întâmplat cu Falko Götz și Dirk Schlegel, care au renunțat la hegemonia impusă a lui Dynamo Berlin ca să joace niște fotbal adevărat. Au evadat și au ajuns la Bayer Leverkusen, acceptând fără regrete și o suspendare de un an. Știți cum funcționa treaba, că i-am avut și noi pe Marcel Răducanu și pe Belo.
Cumva, nu e chiar o surpriză că eminența cenușie de la Leverkusen, Reiner Calmund, a fost primul care și-a pus întrebarea: „Cum putem profita de faptul că Zidul Berlinului a căzut?” Obiectivele sale erau clare: Thom, Sammer și Kirsten. Însă Thom era primordial. Și a acționat în consecință.
La 6 zile după ce Zidul Berlinului a căzut, RDG a jucat meciul decisiv pentru calificarea la Cupa Mondială, la Viena, contra Austriei. Avea nevoie de un punct pentru a merge la turneul final. Până la urmă, a fost recitalul lui Toni Polster, care a dat un hat-trick, iar gazdele s-au impus cu 3-0. „Toți aveau mintea deja în Vest”, s-a plâns selecționerul Eduard Geyer. Dar și Vestul era cu gândul la starurile din Est.
Profitând de noua situație politică, mai multe cluburi din Europa și-au trimis oameni în capitala Austriei. Calmund a mers chiar mai departe. Unul dintre ajutoarele sale a fost acreditat ca fotograf și a stat pe marginea terenului. Nu a făcut vreo poză, dar a fost decisiv în rezolvarea transferului lui Thom la Leverkusen.
Înlocuit spre finalul meciului, Sammer s-a așezat pe bancă și, dintr-o dată, s-a trezit abordat de un bărbat pe care nu-l mai văzuse vreodată: „Rainer Calmund îți transmite salutări. Vrem să te transferăm la Leverkusen. Ne întâlnim mai târziu, la hotel?” Era trimisul lui Bayer. La sfârșitul partidei, omul a repetat schema cu Thom, în timp ce acesta se îndrepta spre vestiare. O întâlnire a fost aranjată în aceeași seară, iar peste doar câteva zile, Calmund avea acordul atacantului de la Dynamo Berlin.
Următorul pas a fost negocierea cu federația est-germană pentru suma de transfer, stabilită la 2,5 milioane de mărci. Și astfel, în 16 decembrie 1989, Andreas Thom a devenit primul fotbalist est-german care a semnat cu un club din Bundesliga. Pentru el se termina o perioadă de „fotbal jucat în condiții speciale”, așa cum eufemistic a declarat.
Calmund nu a reușit să-l ia și pe Sammer, ajuns la VfB Stuttgart, însă i-a ieșit cu Kirsten, 6 luni mai târziu. Dar punctul de cotitură a rămas transferul lui Andreas Thom. Mai ales că impactul a fost imediat. A debutat în 17 februarie 1990, într-un meci câștigat cu 3-1 pe teren propriu în fața lui FC Homburg, și a marcat după doar 15 minute.
Sfârșitul Oberligii
Schimbarea a fost brutală în fotbalul din RDG. Dynamo Berlin a încercat să se distanțeze de trecutul său negru, legat de Stasi, iar în februarie 1990 a luat numele FC Berlin. Nu a păcălit pe nimeni însă.
Clubul a fost privit de toată lumea ca ceea ce era: o jucărie a lui Mielke, o organizație sportivă a Stasi. Lumea a început să nu mai meargă mai stadion, iar media spectatorilor a scăzut dramatic, la nici 1.500 de spectatori pe meci. Din punct de vedere sportiv, practic nu a mai contat, mai ales după vânzarea lui Thom. Cea mai bună dovadă este mama de bătaie pe care a luat-o de la Dynamo Dresda, în aprilie. Un 1-6 care i-a anunțat finalul. Unul deplâns de fix nimeni.
Fără asupritorul din deceniul anterior, Oberliga a avut parte de cea mai spectaculoasă luptă pentru titlu din existanța sa. Un adevărat cântec de lebădă. Înaintea ultimei etape din sezonul 1989/90, trei echipe erau la egalitate de puncte: campioana Dynamo Dresda, FC Magdeburg, care a fost lider mult timp, și Karl-Marx-Stadt. Dresda a jucat cu Lokomotive Leipzig, iar celelalte două candidate la locul 1 au avut meci direct. Karl-Marx-Stadt, care a câștigat cu 1-0 în fața lui Magdeburg, a fost campioană timp ce câteva minute. Ar fi fost primul titlu din 1967. Dar Dynamo, condusă la un moment dat pe teren propriu, a întors rezultatul și s-a impus cu 3-1, păstrându-și titlul cucerit cu un an înainte. Apoi a făcut eventul, după 2-1 în finala Cupei cu PSV Schwerin.
Însă adevărata miză a fost sezonul 1990/91, ultimul din istoria Oberligii. Primele două clasate urmau să meargă direct în Bundesliga, iar următoarele 4, în Zweite. O împărțire nu foarte fair, care explică în parte decalajul din prezent între echipele din Vest și cele din Est. Dynamo Dresda, care și-a pierdut cei mai importanți jucători în vara anului 1990, nu a putut face „hat-trick-ul”. A terminat pe 2, cât să meargă alături de băieții mari, iar titlul l-a luat, în premieră (fobalul și istoria au o ironie aparte), Hansa Rostock. Rot-Weiß Erfurt, Chemie Halle, Chemnitzer FC și Carl Zeiss Jena au aterizat în Zweite, la fel ca Stahl Brandenburg și Lok Leipzig, după niște meciuri de baraj.
Dar niciuna nu a făcut față noilor realități. Deși capitalismul a intrat în fotbalul est-german încă din primele luni ale anului 1990, când au apărut primii sponsori pe tricouri, iar jucătorii au început să fie plătiți în mărci vest-germane, modul în care erau organizate cluburile din RDG a făcut imposibilă supraviețuirea lor pe termen lung. Până în acel moment, fotbaliștii își luau banii de la stat, iar în conducerile cluburilor nu existau oameni care să aibă măcar noțiuni de bază despre marketing, sponsorizări și alte chestii care să le permită să reziste în noul context.
În aceste condiții, cei mai buni jucători din Est au plecat în Vest. Șase cluburi din fosta ligă secundă a RDG s-au retras din campionat. Hansa Rostock a început promițător aventura în Bundesliga, cu victorii în fața lui Bayern, Gladbach și Dortmund în primele 5 meciuri (la un moment dat a fost și pe primul loc), și a bătut-o în Cupa Campionilor pe FC Barcelona, viitoarea câștigătoare a trofeului, dar a sfârșit prin a retrograda. Dynamo Dresda a mizat all-in și a investit sume mari în transferuri, pentru a supraviețui în prima ligă a Germaniei unificate. A reușit, dar cu greu. Și cu urmări în anii care au venit. În cele din urmă, în 1995 a retrogradat și, de atunci, nu s-a mai întors în Bundesliga. Doar Lokomotive Leipzig, Energie Cottbus și Union Berlin au mai ajuns acolo, dintre cluburile din fosta RDG.
Derby la 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului
Cu o săptămână înainte de aniversarea a 30 de ani de când Zidul Berlinului a devenit istorie, capitala Germaniei a găzduit primul derby al orașului după mai mult de patru decenii. Union, reprezentanta fostului Est, a câștigat cu 1-0, printr-un gol în prelungiri, în fața Herthei. Conducerea Herthei a propus ca meciul să aibă loc chiar pe 9 noiembrie, ziua în care construcția sinistră care a divizat Europa a încetat să existe. Cei de la Union au refuzat: „Nu vrem să jucăm în această zi istorică”. O aniversare care înseamnă mai mult pentru foștii estici, ținuți prizonieri timp de zeci de ani.
La fel cum înseamnă și victoria lui Union. Pentru că, în 1989, nu a dispărut doar Zidul Berlinului, simbolul divizării, ci și fotbalul pe care oamenii din Est îl știau.
Sursa foto: radio.wosu.org