Go East! Povestea singurei echipe din RDG care a câştigat o cupă europeană

În 1974, pentru prima şi singura dată, o echipă din Germania de Est a reuşit să câştige o cupă europeană. FC Magdeburg a învins-o pe AC Milan cu 2-0, într-o finală a Cupei Cupelor rămasă în istorie din mai multe motive. Un succes venit nu chiar de nicăieri, aşa cum s-ar putea crede. 

Suntem băieţi mari şi nu ne mai ferim de chestii incomode. Aşa că atunci când vine vorba despre sportul din fosta RDG, gândul ne zboară automat la înot, atletism şi programul ăla generalizat prin care Stasi băga tot felul de chestii în sportivi. Dar la modu’ barbar. Povestea înfricoşătoare a lui Heidi Krieger, devenită Andreas, este reprezentativă. Dacă nu ştiţi despre ce e vorba, aruncaţi aici un ochi.

Chiar dacă iniţial nu a fost o prioritate pentru oficialii est-germani, fotbalul le-a intrat în cele din urmă în atenţie, datorită potenţialului său propagandistic. Deşi aproape toţi oamenii din fruntea statului nu-l considerau important – din cauza faptului că nu oferea la fel de multe garanţii ca alte sporturi, după cum a explicat un istoric de la Durham University -, fotbalul era cel mai popular sport din RDG. Şi, poate mai important, se număra printre activităţile preferate ale unui anumit Erich Mielke. Hai, că ştiţi cine e, nu stăm acum să facem istorie.

Eh, infamul ăsta care a nenorocit milioane de oameni, în calitatea sa de şef al Stasi, spunea pe la sfârşitul anilo ’60 că ţărişoara lor va avea doar de câştigat dacă fotbalul est-german va avea succes. Explica el pompos – ştiţi cum era în comunism: nu era atât despre proiect şi rezultate, cât despre prezentare – că victoriile, atât cele ale naţionalei, cât şi cele ale cluburilor, „vor sublinia şi mai clar superioritatea sistemului nostru socialist„. Absolut neaşteptat, peste doar câteva luni, fotbalul era plasat în clasa „Sport I”. Era vorba despre o reformă al cărei scop era canalizarea resurselor către disciplinele cu cel mai mare potenţial de a avea succes. Adică de a ajuta propaganda aia infectă, cu alte cuvinte. Din aceeaşi categorie făceau parte înotul, atletismul sau halterele. Toate s-au bucurat în următorii ani de bugete generoase din partea statului. Aşa se explică, parţial, cifrele alea ridicole ale RDG-ului pe la competiţiile importante. Dar şi rezultatele nemaiîntâlnite până şi de atunci ale fotbalului est-german. Anii ’70 au reprezentat „deceniul de aur”. Naţionala a luat titlul olimpic, în ’76, şi încă un bronz, în ’72, chiar la Munchen, şi s-a calificat în premieră la Cupa Mondială, în ’74, când de altfel a şi obţinut victoria aia celebră cu RFG. La nivel de club, triumful lui Magdeburg a fost completat, în acelaşi an, de semifinala Cupei UEFA jucată de Lokomotiv Leipzig, eliminată de Tottenham.

Modelul Magdeburg

Injecţiile financiare (probabil şi cele de alt fel) explică doar până la un punct succesul pe care FC Magdeburg l-a avut în a doua jumătate a anilor ‘60 şi prima jumătate a anilor ‘70. Rădăcinile fotbalului din oraş se pot găsi la finalul secolului al XIX-lea, însă avem de-a face cu o istorie alambicată. Echipele locale au trecut prin tot felul de transformări şi fuziuni în care nu are rost să ne încurcăm. Tot ce trebuie să ştim e că povestea care contează a început în 1964, an în care localnicii au sărbătorit câştigarea primei Cupe a RDG, dintre cele şapte (record, la egalitate cu Dinamo Dresda). În ‘65, Magdeburg a devenit primul club est-german care şi-a păstrat trofeul, pentru ca un an mai târziu să vină o neaşteptată retrogradare (asta deşi, în acelaşi sezon, a atins faza sferturilor din Cupa Cupelor, unde a fost eliminată greu de West Ham, deţinătoarea trofeului). A fost un adevărat moment de cotitură.

Heinz Krugel a fost numit antrenor, iar promovarea a fost obţinută la prima fisă. Imediat, Magdeburg a devenit una dintre forţele din Oberliga (campionatul RDG). A terminat pe 3 în ‘68 şi ‘69 (an în care a câştigat şi Cupa). Dar statutul şi l-a consolidat prin primul titlu, venit în ‘72, şi o nouă Cupă, un an mai târziu. O serie de succese care a apărut ca urmare a unei strategii bine puse la punct de antrenor. Krugel a construit o echipă formată în special din jucători locali. Sau, în cel mai rău caz, din oraşe apropiate. Un spirit de apartenenţă confirmat de faptul că nu mai puţin de şapte dintre băieţii care au fost titulari în finala cu Milan şi-au legat toată sau aproape toată cariera de acelaşi club. Manfred Zapf, Axel Tyll, Jurgen Pommerenke, Wolfgang Seguin, Detlef Raugust, Jurgen Sparwasser şi Martin Hoffmann au rămas la Magdeburg peste 10 ani şi au jucat, fiecare, peste 200 de meciuri pentru clubul la a cărui perioadă de glorie au contribuit. Probabil că Celtic şi victoria din Cupa Campionilor, din ‘67, sunt cele mai bune paralele în acest caz.

Aşa se explică şi relaţia strânsă dintre antrenor şi jucători. Când Krugel vorbea, o făcea în aşa fel încât vorbele lui ajungeau unde trebuie. Un exemplu? Duelul cu NAC Breda, din primul tur al campaniei care s-a încheiat cu victoria din Cupa Cupelor. În Olanda s-a jucat pe De Kuip, din Rotterdam. Krugel şi-a strâns jucătorii şi le-a spus: „Uitaţi-vă bine la stadionu’ ăsta! O să ne întoarcem aici pentru finală„. Meciul ăla s-a terminat 0-0, iar în retur Magdeburg a bătut cu 2-0. Aşa a început totul. Au urmat revenirea fantastică din optimi, cu Banik Ostrava (0-2, 3-0), eliminarea fără emoţii a bulgarilor de la Beroe Stara Zagora (2-0, 1-1) şi dubla eroică din semifinale, contra lui Sporting Lisabona (1-1, 2-1), cu golul memorabil marcat de Sparwasser în Portugalia (acelaşi jucător a înscris şi golul victoriei cu RFG, de la Cupa Mondială).

Îmi cer scuze, în numele tehnologiei din vremea aia. N-am găsit ceva mai bun. 

În finală aştepta Milan. Deţinătoarea trofeului şi o adunătură de vedete, cu Gianni Rivera în frunte. Pe bancă stătea Giovanni Trapattoni, care abia împlinise 35 de ani şi nu devenise încă atât de mare cum îl ştim azi. Italienii se distraseră pe parcurs cu Dinamo Zagreb, Rapid Viena, PAOK şi Monchengladbach. Nu pierduseră şi marcaseră 14 goluri, faţă de cele doar 4 primite.. Pentru aproape toată lumea, deznodământul nu putea fi decât unul.

“Care este Magdeburg?”

Pe lângă rezultatul neaşteptat, care rămâne printre cele mai mari surprize din istoria competiţiilor continentale, indiferent cum o dăm, finala Cupei Cupelor din 1974 a mai rămas cunoscută pentru un lucru. Este finala cu cea mai mică asistenţă din întreaga istorie a cupelor europene. Unele surse vorbesc despre vreo 4.600 de spectatori. Altele, despre 6.400. Contează mai puţin. Ideea e că un meci pentru un trofeu care încă însemna ceva acum 44 de ani s-a jucat într-un dezinteres aproape general. Fanii italieni nu s-au deranjat să bată drumul până în Olanda, considerând că victoria e doar o formalitate. De cealaltă parte, suporterii lui Magdeburg n-au putut fi prezenţi pe De Kuip. Nici măcar soţiile fotbaliştilor nu au fost lăsate să plece din ţară. Partidul a rezolvat ca în jur de 350-400 de susţinători să meargă la finală, dar dintre cei aleşi foarte puţini simţeau ceva pentru club. În româneşte, le putem spune securişti. Ca să înţelegeţi mai bine cum a stat treaba, există o legendă conform căreia, odată ajunşi în tribune, unii dintre “fanii” aduşi veniţi din RDG întrebau de zor “care echipă e Magdeburg?”. Scheiße!

Dezamăgirea a fost mare. De multe ori când jucam acasă, avem 45.000 de oameni în tribune. În semifinala cu Sporting, la Lisabona, am jucat cu 70.000 de spectatori. În finală, au fost doar 5.000. Dacă graniţele ar fi fost deschise, cred că ar fi fost sold-out”, şi-a amintit Seguin, unul dintre eroii partidei. El a marcat golul care a închis conturile, după o pasă deşteaptă şi vicleană a lui Tyll. Scorul a fost deschis de italieni, involuntar. Enrico Lanzi, un puşti crescut de rossoneri, şi-a dat autogol şi, în acea seară, şi-a încheiat practic cariera la Milan.

Evident, Krugel a avut şi aici un rol important. A transmis linişte echipei, prin calmul pe care l-a afişat înaintea meciului. “Discursul pe care l-a avut înainte de meci a fost cel mai scurt din cariera mea”, a povestit Sparwasser. Cam 10 minute cu totul. Jumătate dintre acestea l-au vizat pe Helmut Gaube. În mod normal, o rezervă. În acea seară de 8 mai 1974, a fost titular. Şi nu orice titular, ci responsabilul cu marcajul lui Rivera. Dracu’ ştie ce i-a spus bătrânul Heinz elevului său, da’ Golden Boy-ul a fost de tinichea în finala aia.

La sfârşit, foarte puţinii spectatori prezenţi la meci au asistat la una dintre cele mai ciudate festivităţi de premiere văzute vreodată în cupele europene. Jucătorii lui Magdeburg au primit trofeul şi au făcut turul de onoare îmbrăcaţi în capoate albe, şi alea împrumutate. Da, dar măcar a urmat distracţia… De fapt, nu prea. Cinci dintre băieţii de la proaspăta câştigătoare a Cupei Cupelor au făcut duş, s-au schimbat şi au plecat direct în cantonamentul naţionalei, care pregătea prima (şi singura) participare la Cupa Mondială. Competiţia la care RDG a învins duşmanul de clasă, adică RFG, şi a terminat pe locul 1 în grupă. Nu a mai contat că vest-germanii au devenit ulterior campioni mondiali. Sau că, în anul celui mai important succes la nivel de club pentru Germania Democrată (☺☺☺), Bayern Munchen a luat prima dintre cele trei Cupe ale Campionilor consecutive. Era suficient material de propagandă.

Sursa foto: footballpinkdotnet.wordpress.com

Sfârşitul

În ‘74, Magdeburg a luat şi titlul, pe care şi l-a păstrat anul următor. Nu a apucat să joace Supercupa Europa, contra lui Bayern. Cică nu s-au pus de acord cu data. Mai credibil e că politica şi-a vârât coada. Dar duelul cu bavarezii s-a întâmplat în toamna lui ‘74, în Cupa Campionilor. Estul a avut 2-0 la pauză în deplasare, dar a pierdut (2-3). La fel a făcut şi acasă (1-2). Nimeni nu bănuia că epopeea se apropia de sfârşit.

În 1976, artizanul unui deceniu memorabil, adică Heinz Krugel, a fost dat afară. Oficial, pentru că terminase sezonul fără trofeu (nimic de comentat aici) şi pentru că nu era interesat de promovarea tinerilor locali. În schimb, aici începem să râdem zgomotos. Am vorbit deja despre cei şapte titulari cu Milan care erau de-ai locului. În plus, echipa aia, care a fost campioană şi a câştigat Cupa Cupelor, avea o medie de vârstă puţin peste 22 de ani. Neoficial, motivul demiterii a fost reprezentat de privirile drăgăstoase aruncate fotbalului imperialist. Adică omu’, normal la cap, nu se inspira din învăţăturile de la Moscova, ci voia să „fure” de la d-ăştia care chiar ştiau fotbal: brazilieni, olandezi, francezi, italieni. Cu alte cuvinte, cam tot ce însemna vestul Europei şi America de Sud. Nu a ajutat nici faptul că, la duelul cu Bayern amintit mai sus, nu a colaborat cu Stasi, care dorea să instaleze microfoane în vestiarul oaspeţilor. Sau că i-ar fi spus unui băiat de seamă din partid că “Magdeburg şi Krugel sunt nişte nume în Europa. Tu eşti doar un ţăran din Borde”. Ţăran cu pretenţii ajuns persoană importantă în comunism? Nu, sigur trebuie să fie o confuzie la mijloc.

Aşa se face, deci, că la doar 2 ani de la zenitul fotbalului din RDG, când până şi tătuca Erich Honecker a ieşit din zona de confort şi a trimis o telegramă de felicitare – “Vreau să vă felicit pentru formidabila performanţă şi să vă urez să aveţi succes în continuare” (dacă era Ceaşcă al nostru, le-ar fi spus că dacă s-ar fi pregătit mai bine, băteau cu 4-0) -, Krugel a fost înlocuit de Klaus Urbanczyk. Noul tehnician a menţinut echipa în primele patru poziţii pentru restul deceniului şi a cucerit alte două Cupe, în ani consecutivi, ‘78 şi ‘79. Dar semnele declinului deja se vedeau. O ultimă răbufnire, Cupa din ‘83, şi gata. Sigur, începuse deja perioada în care Mielke a impus hegemonia lui Dinamo Berlin, un club care le-a făcut pe Steaua şi Dinamo fie mai simpatice.

După dispariţia RDG, precum majoritatea echipelor din Est, Magdeburg nu a reuşit să se adapteze. În prezent, e în liga a doua, dar răsuflă greu (doar două puncte în primele patru etape), însă rămâne mândria regiunii. La fel ca în cazul lui Dinamo Dresda, clubul se bucură de un bazin important şi fidel de fani, care i-a fost alături şi în cele mai grele momente, în liga a patra. E cea mai bună dovadă că, dincolo de contextul specific vremii, succesele de acum 40-50 de ani nu au fost artificiale.

Sursa foto deschidere: tapatalk.com

Facebook Comments

Lasă un răspuns