Triestina vs. Amatori Ponziana: fotbal la granița Războiului Rece

La 5 martie 1946, la Fulton, Winston Churchill a ținut celebrul discurs care poate fi considerat momentul de început al „ostilităților” din Războiul Rece. „De la Stettin, în Baltica, la Trieste, în Adriatica, o cortină de fier s-a lăsat peste continent”. Omul vorbea despre politică, dar, probabil fără ca el să aibă habar, „confruntarea” începuse și în sport. Triestina și Amatori Ponziana au oferit una dintre cele mai neobișnuite rivalități din istoria fotbalului. Jucau în același oraș, pe același stadion, dar în campionate din țări diferite.

La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Trieste a fost disputat de Italia și Iugoslavia, devenind un simbol al luptei pentru influență dintre Washington și Moscova. Cumva, la fel ca Berlinul, era un punct de întâlnire strategic între civilizația din Est și cea din Vest.

Trieste – de la Austro-Ungaria la teritoriu liber

Mic și pitoresc, dar bogat din punct de vedere economic și cultural, și cândva cel mai important port din Imperiul Austro-Ungar, Trieste a ajuns după Primul Război Mondial în posesia Italiei, care l-a pierdut în 1943, odată cu înlăturarea lui Benito Mussolini. Orașul a intrat sub controlul naziștilor, fiind eliberat în primăvara anului 1945. Partrizanii iugoslavi l-au ocupat la 1 mai 1945, iar Tito a refuzat să-l predea aliaților, considerând că a câștigat „cursa pentru Trieste”. Adică a ajuns înaintea Diviziei a doua Neo-Zeelandeze. Doar o coincidență că a terminat pe „locul 2”. Firesc în asemenea situații, populația și-a împărțit simpatiile. Unii vedeau în partizani niște eliberatori. Alții îi considerau invadatori care voiau să schimbe ordinea firească a lucrurilor, valabilă încă din anii stăpânirii austro-ungare. Și așa, la tensiunile etnice dintre italieni și slavi, existente încă din perioada habsburgică, s-au adăugat și cele ideologice, dintre comuniști și anti-comuniști. Contextul perfect în perioada aia pentru ca zona să devină teren de joacă al Războiului Rece.

Până la urmă, Tito a cedat la presiunile Aliaților. După ceva mai mult de o lună, regiunea Giulia Venezia (din care făcea parte orașul Trieste) a fost împărțită printr-o linie de demarcație – Linia Morgan. Erau astfel stabilite zonele de ocupație ale aliaților și ale iugoslavilor. Armata iugoslavă s-a retras din Trieste, care a rămas sub control anglo-american. Situația asta a durat până în 1947, când s-au semnat tratatele de pace de la Paris. Cel care ne interesează pe noi prevedea că Provincia Trieste și ceva din Istria ( o bucată mică care nu a fost dată Iugoslaviei) urmau să formeze Teritoriul Liber Trieste. Ăsta trebuia condus de un guvernator stabilit de Consiliul de Securitate al ONU. Doar că s-a dat cu veto peste veto, așa că s-a rămas la împărțirea făcută de Linia Morgan: Zona A (din care făcea parte și Trieste) se afla sub controlul aliaților, iar Zona B a rămas la iugoslavi.

Lupta pentru control prin sport

În anii care au urmat războiului, lupta pentru controlul orașului și al întregii regiuni s-a dus nu doar pe plan politic, ci și prin sport. Ambele tabere au folosit resurse importante din punct de vedere financiar ca să sprijine echipele și sportivii care voiau să le susțină cauza. Din convingere sau din interes (era un aspect deloc important atât la Roma, cât și la Belgrad). Astfel, partea pro-italiană și anticomunistă era reprezentată de CONI (Comitetul Olimpic Italian), în timp Unione dei Circoli di Educazione Fisica per il litorale e Trieste (UCEF) lupta pentru pro-comuniști.

Când mai multe echipe din Trieste au anunțat că își doresc să continue să evolueze în competițiile din Italia, deși orașul avea un statut incert și era condus de un Guvern Militar Aliat, CONI și alte instituții sportive le-au acordat tot sprijinul. Știau că astfel era confirmat caracterul italian al orașului. Ajutorul a însemnat atât gesturi simbolice (precum organizarea de congrese și competiții în Trieste), cât și bani. În ciuda dificultăților de după război, CONI a decis, în 1946, să ofere o subvenție lunară sucursalei din Trieste. Anul următor, aceasta a primit 3% din venitul brut al Totocalcio. În plus, guvernul nu a ezitat să trimită bani atunci când aveau loc activități sportive exclusiv pro-italiene. Totuși, acest sprijin nu era egal pentru toate cluburile. Ideea era că o echipă puternică e mai folositoare decât trei modeste.

UCEF s-a înființat în august 1945, iar scopul pe care l-a avut încă de la început a fost acela de „a educa și de a consolida moralul și forța fizică a populației din Trieste și de pe coasta sa, pentru a dezvolta ideile antifasciste și a întări solidaritatea italo-slovenă”. Organizația s-a concentrat în special pe sporturile populare: fotbal, ciclism, baschet și înot. Așa a fost posibil ca, în 1947 și 1948, o națională de fotbal a zonei Trieste, susținută de UCEF, să joace mai multe meciuri neoficiale contra țărilor din Est, de exemplu. Dar, după excluderea Iugoslaviei din Cominform, fluxu’ de cașcaval s-a oprit. Pe cale de consecință, din anii ’50, ajutorul economic oferit de guvernul italian sportului din zonă s-a redus gradual.

Fotbalul a oferit cea mai bună imagine a împărțirii orașului din punct de vedere sportiv. Din 1946 până în 1949, Trieste a avut două echipe în prima ligă, dar în țări diferite: Triestina în Italia și Amatori Ponziana în Iugoslavia.

Triestina – simbolul naționalismului italian

La acel moment, Triestina era o prezență obișnuită în Serie A, iar simpla ei prezență acolo valida ideea că Trieste e un oraș italian. Nu e o surpriză că, în acei ani, echipa a fost aplaudată pe toate stadioanele pe care a jucat. În aprilie 1946, când a întâlnit-o pe Roma, în deplasare, chiar și premierul Alcide De Gasperi a asistat la meci. Un meci precedat de o ceremonie patriotică, al cărei rol a fost acela de a celebra caracterul italian al orașului Trieste. O echipă care până atunci nu spunea mare lucru s-a transformat în simbolul naționalismului italian. Pentru Gazzetta dello Sport, fotbaliștii biancorossi au devenit „pelerini ai unui ideal sportiv care sprijină aspirațiile națiunii noastre”.

În contextul ăsta, era practic obligatoriu ca atunci când Triestina a terminat pe ultimul loc, în sezonul 1947/48, să se intervină politic pentru ca echipa să fie menținută în Serie A. Sarcina de a rezolva problema i-a revenit lui Giulio Andreotti (da, acela!), pe atunci un foarte tânăr politician în ascensiune, căruia i s-a dat mână liberă și i s-au pus la dispoziție toate resursele necesare. Și așa, la consiliul federal al FIGC din iunie 1947, a fost aprobată decizia de a crește numărul echipelor din prima ligă de la 20 la 21. Din rațiuni de stat, celelalte două retrogradate conform clasamentului, Brescia și Venezia, au acceptat cu entuziasm hotărârea, deși au terminat peste Triestina.

Faptul că pentru o scurtă perioadă, la începutul campionatului, Triestina nu a putut juca la Trieste meciurile de acasă, din cauza Guvernului Militar Aliat, care a invocat motive de securitate (o măsură care a afectat-o și pe Amatori Ponziana), a fost chichița care a sprijinit decizia. Deși nimeni nu era naiv. Pentru a nu se mai ajunge într-o situație asemănătoare, guvernul a sprijinit financiar clubul în următorii ani. Umblă vorba că, prin intermediul aceluiași Andreotti, echipa a primit 500 de milioane de lire. Așa se face că, în 1948, cu Nereo Rocco pe bancă, retrogradata salvată la masa verde pentru binele patriei aproape a devenit campioana Italiei. A terminat pe 2, după Il Grande Torino. Apoi a obținut două clasări consecutive pe poziția a opta.

Amatori Ponziana – „calul troian” din Trieste

Amatori Ponziana s-a înființat în 1946. De fapt, mai corect spus e că s-a rupt de clubul-mamă, Ponziana. O scurtă paranteză. E cumva o ironie aici. Ponziana a apărut ca o echipă muncitorească, în cartierul San Giacomo din Trieste, și a fost obligată să fuzioneze pentru a forma Triestina, în 1918. Însă s-a reformat și s-a născut a doua oară în 1920. Paranteză închisă. Squadra se afla în zona comunistă a orașului, dar motivul despărțirii a fost mai curând unul de natură economică. Federația italiană nu a inclus Ponziana decât în Serie C, în timp ce noua echipă a primit sprijin financiar din partea iugoslavilor, adică UCEF, și un loc în prima ligă. Sigur că au fost câțiva care au ales să treacă Linia Morgan în partea iugoslavă din motive ideologice. Însă au făcut-o și pentru că li s-au oferit salarii și de trei ori mai mari decât aveau în Italia. Și dacă vă plac ironiile, mai luați una: numele de Amatori a fost ales pentru a evidenția respingerea profesionismului din fotbalul vestic. Hahahahahaha!

Una peste alta, pentru băieții de la Belgrad era o investiție importantă: o echipă din Trieste care să joace în campionatul Iugoslaviei putea deveni o carte importantă de jucat la masa diplomației. Un fel de „cal troian”. În plus, se potrivea cu ideea de tabula rasa din fotbalul iugoslav. În 1946, la startul primului campionat postbelic, echipele participante au fost alese în așa fel încât să reprezinte toate republicile federale iugoslave (inclusiv Venezia Giulia spera Tito). Dintre campioanele interbelice ale Iugoslaviei, Hajduk Split a fost singura care a supraviețuit războiului sau reorganizării care a urmat acestuia și care a jucat în ediția inaugurală a noii epoci.

În ciuda ajutorului primit de la UCEF, „experimentul Amatori” nu a avut succes. La finalul aceluiași sezon în care Triestina ar fi trebuit să ajungă în Serie B, italienii din Iugoslavia au terminat pe loc retrogradabil. Asta deși au reușit câteva rezultate importante, precum victoria cu 1-0 în fața lui Hajduk. Previzibil, politicul și-a băgat coada și aici, astfel că echipa și-a păstrat locul în elită. Până la urmă, băieții din Trieste au jucat trei sezoane în liga iugoslavă, fără realizări importante. După ruptura Tito-Stalin, Belgradul nu a mai trimis bani către club, care a terminat pe ultimul loc în 1949 și astfel și-a încetat meteorica existență. Jucătorii și staff-ul s-au întors în il calcio. Fotbaliștii au fost suspendați 6 luni, apoi s-au dus care la Ponziana, în Serie C, care pe unde și-au găsit angajamente.

Acordurile care au rezolvat „chestiunea Trieste”

Până în 1948, Trieste a fost văzut drept o barieră în calea expansiunii comunismului în Vest. Ce s-a întâmplat în 1948, de s-au schimbat lucrurile? Păi, Stalin a hotărât că tavarășul Tito și-a luat nasul la purtare, iar Iugoslavia a fost exclusă din Cominform. Am mai vorbit noi despre asta, dacă vă amintiți. Dacă nu, un remember. Unul dintre motivele care au dus la ruptura dintre mustăciosul de la Moscova și vasalul cu personalitate de la Belgrad (mă rog, presupusul vasal) a fost chiar insistența lui Tito de a transforma Trieste într-un oraș iugoslav. Dar nici măcar dementul de Stalin nu era dispus să plece la război pentru atâta lucru.

După ruptura dintre Tito și Stalin, puterile occidentale s-au apropiat de Iugoslavia, devenită o piesă importantă în strategia antisovietică. Ca să nu supere Belgradul, vesticii s-au concentrat mai puțin pe aspirațiile italiene. Așa cum se întâmplă de obicei, totul s-a terminat cu un compromis. De fapt, un status-quo. Zona A, adică Provinica Trieste, a rămas în Italia. Iugoslavii au obținut Zona B, ceea ce însemna bucata de Istria pe care nu au primit-o prin tratatul de pace. S-au înțeles în 1954, prin Memorandumul de la Londra, dar recunoașterea oficială a venit abia în 1975, când s-a semnat Tratatul de la Osimo.

Derby-ul din Serie D

Triestina a rezistat în Serie A până în 1957. A revenit la prima încercare, dar a retrogradat imediat și, din 1959, nu s-a mai jucat cu băieții mari ai Italiei. Declinul accentuat din anii care au urmat au dus-o până în Serie D, acolo unde, în 1974, a jucat primul derby cu Ponziana după aproape o jumătate de secol. Precedentul avusese loc în 1927. Nu mai puțin de 20.000 de spectatori s-au strâns la meci, o asistență remarcabilă ținând cont de nivelul despre care vorbim. Oamenii s-au strâns în număr atât de mare pentru că un asemenea duel reprezenta ceva nemaivăzut, dar și pentru că fiecare tabără își dorea supremația locală. O imagine a diviziunii care nu a dispărut nici după ce „chestiunea Trieste” a fost rezolvată. S-a terminat 1-0 pentru Triestina, iar la finalul sezonului, cele două echipe au terminat una lângă cealaltă, pe locurile 3 și 4.

Diferite, dar cumva de nedespărțit.

Sursa foto deschidere: zonacesarini.net

Facebook Comments

One Reply to “Triestina vs. Amatori Ponziana: fotbal la granița Războiului Rece”

  1. Fantastica lectie de istorie sportivo-politica!
    Citesc cu interes toate postarile tale.

Lasă un răspuns