Ambrosiana: istoria Interului în perioada fascismului (partea a treia)

Există jucători care nu trebuie să facă prea mulți purici la o echipă pentru a rămâne definitiv în istoria acesteia. Mai demult, Massimo Moratti a oferit exemplul lui Paul Ince, englezul care încă e idol la Milano, deși a jucat doar doi ani acolo. În categoria asta poate fi inclus şi Antonio Blasevich. Născut în 1902, la Split, pe atunci parte a Austro-Ungariei, Blasevich a jucat trei ani pentru Ambrosiana, între 1928 şi 1931. O perioadă scurtă, dar suficientă pentru a contribui decisiv la naşterea unei echipe care s-a numărat printre protagonistele anilor ’30 în Italia şi în Europa. Deşi evolua ca mijlocaş, a avut o medie excelentă de goluri marcate: 40 în 90 de meciuri. Două dintre ele au locuri speciale în istoria clubului.

Am povestit deja că Blasevich a înscris primul gol pentru Inter sub noua denumire de Ambrosiana, într-o partidă cu Fiorentina. Tot el e şi primul marcator al Ambrosianei într-un meci european. S-a întâmplat la 15 iulie 1930, la Budapesta, în Cupa Europei Centrale.

Patru meciuri pentru o calificare

Pe YouTube există o înregistrare de aproape un minut de la meciul ăla, însă fără vreun gol din cele şase care s-au înscris. Ambrosiana a câştigat cu 4-2 în faţa lui Ujpest Budapesta, deţinătoarea trofeului. Blasevich a anulat avantajul iniţial al maghiarilor, înainte ca Meazza să înfigă o doppietta. Visentin a băgat-o și el în ațe și așa Inter și-a făcut rost de o victorie spectaculoasă în fața unui adversar important la acea vreme, la primul meci oficial din istoria clubului într-o competiţie internaţională.

Peste cinci zile, la Milano, Meazza a dat din nou o dublă, dar Ujpest şi-a luat revanşa şi a câştigat cu acelaşi scor. Așa că, la 31 august, s-a jucat meciul 3. 1-1 după 120 de minute. Sigur că tot Peppin a marcat. Abia la 14 septembrie s-a terminat „epopeea”. Ambrosiana a jucat senzațiopnal și a bătut cu 5-3, calificându-se în semifinale. Și da, încă o doppietta pentru ăla care și-a pus numele pe San Siro

Echipă tânără și neexperimentată în Europa, Ambrosiana nu a mai trecut și de Sparta Praga. La Milano, în tur, a făcut 2-2, apoi a luat o mamă de bătaie în Cehoslovacia: 1-6. Brutală eliminare, dar prima participare în Cupa Europei Centrale nu a fost un eșec. Pe lângă faptul că a lăsat-o acasă pe câștigătoarea ediției precedente, Ambrosiana a dat și golgheterul. Cele 7 goluri ale lui Meazza au fost prea mult pentru ceilalți.

Scurtă istorie a Cupei Europei Centrale

Odată gheața spartă, Ambrosiana a devenit o prezență obișnuită în competiția asta, în următorii ani. Creată în iulie 1927, la iniţiativa austriacului Hugo Meisl, preşedintele federaţiei din ţara sa, Cupa Europei Centrale sau Cupa Mitropa (denumirea vine de la cuvântul german Mitteleuropa, care înseamnă Europa Centrală) a început în august acelaşi an şi şi-a câştigat rapid o notorietate mare. O comparaţie cu actuala Ligă a Campionilor e ușor forţată, dar nu complet deplasată.

Scopul competiţiei era să confirme forţa fotbalului din centrul Europei şi să ofere un plus de competitivitate pentru echipele din zonă, care, de la mijlocul anilor ’20, evoluau deja în ligi profesioniste în adevăratul sens al cuvântului. La ediţia inaugurală, din 1927, câştigată de Sparta Praga, au participat câte două echipe din Austria, Cehoslovacia, Iugoslavia şi Ungaria, iar fiecare ţară și-a trimis fie primele două clasate în competiţia internă, fie campioana şi câştigătoarea Cupei. De-a lungul anilor, au existat mai multe schimbări. Astfel, în 1929, Italia a înlocuit Iugoslavia (care a revenit în 1937), iar din 1934 fiecare ţară şi-a putut trimite câte patru reprezentante. De asemenea, au fost invitate să se alăture şi alte ţări, precum România (din 1937) şi Elveţia.

Valoarea Cupei Europei Centrale era dată şi de faptul că ţările participante s-au numărat printre protagonistele primelor trei ediţii ale Cupei Mondiale. Italia era dublă campioană, în 1934 şi 1938, Ungaria şi Ceholovacia au jucat câte o finală, în timp ce Austria şi Iugoslavia au ajuns câte o dată în semifinale.

Într-o perioadă în care viaţa politică de pe continent era foarte agitată, era inevitabil ca asta să nu se reflecte şi Cupei Europei Centrale. Așa s-a ajuns ca echipele din Austria să nu mai participe din 1938, după Anschluss, iar finala din 1940, când Al Doilea Război Mondial începuse deja de un an, nu s-a mai disputat. Rapid a ratat astfel şansa de a juca pentru trofeu, împotriva lui Ferencvaros.

După sfârşitul războiului, s-a încercat revitalizarea Cupei Europei Centrale, sub diferite forme și denumiri (Zentropa Cup, Cupa Dunării), pentru ca, din 1980, Mitropa să devină un turneu pentru echipele campioane din ligile secunde. Ultima ediţie, desfăşurată în 1992, a fost câştigată de iugoslavii de la Borac Banja Luka, după o finală cu BVSC Budapesta la care au asistat mai puţin de 1.000 de spectatori. Tristul cântec de lebădă al unei competiţii care, cu şase decenii mai devreme, atrăgea întreaga elită fotbalistică a Europei.

Revanșa cu Sparta Praga

Ne întoarcem însă la perioada de glorie. A doua participare a nerazzurrilor, în 1933, a fost şi cea mai de succes. Cu Arpad Weisz pe bancă și cu Meazza deja un star internațional la nici 23 de ani, Ambrosiana a jucat finala, pe care a pierdut-o la limită în faţa Austriei Viena, un adversar formidabil.

Drumul spre finală a început chiar în Austria, cu un eşec: 0-1 cu First Viena FC, cel mai vechi club al țării. O înfrângere care nu a fost chiar o surpriză, pentru că austriecii erau văzuţi printre favoriţi la câştigarea trofeului. La o săptămână după, pe Arena Civica din Milano, Ambrosiana a oferit o adevărată demonstrație de forță și a câștigat cu 4-0. Meazza a fost în una dintre acele zile și a reușit un hat-trick.

„Maeştrii din Viena au fost învinşi într-un mod cu adevărat incredibil. Victoria Ambrosianei a depăşit chiar şi cele mai optimiste previziuni. Două goluri erau suficiente pentru ca Ambrosiana să meargă în semifinale. Dar a înscris patru – mai mult este mai bine”, scria La Domenica Sportiva, una dintre publicaţiile la modă ale epocii.

După First, a urmat Sparta Praga. Cu trei ani înainte, cehoslovacii au încheiat abrupt participarea Ambrosianei, iar 1-6 ăla era încă destul de proaspăt pentru a cere o revanșă. Care a venit. La 9 iulie, la Milano, Sparta a fost luată pe sus și a primit patru goluri în prima repriză. Trei dintre ele, de la Demaria. S-a terminat 4-1, cu oaspeții marcând pe final, prin Nejedly. Adică băiatul care, peste doar un an, a ieșit golgheter la Mondialul organizat de Italia.

Victoria a fost cu atât mai spectaculoasă cu cât, la scorul de 1-0, Levratto ieșit accidentat şi, cum pe vremea aia schimbările nu erau încă permise, Ambrosiana a jucat în zece până la sfârșit. Il Littoriale din 15 iulie scria: „Patru goluri marcate în jumătate de meci, trei dintre ele după ce Levratto a fost obligat să iasă de pe teren. Dovezi ale formei superbe în care se află echipa lui Meazza. Nicio replică a Spartei nu a fost posibilă”. Pentru a înţelege mai bine superioritatea învingătorilor ne ajută acelaşi cotidian: „Rezultatul de 4-1 a lăsat nemulţumit publicul, care, după o asemenea primă repriză, aştepta ceva măreţ”.

O Ambrosiana foarte fascistă salută publicul înaintea returului cu Sparta / Sursa foto: dlib.coninet.it

După o săptămână, la Praga, Sparta a condus cu 1-0, înainte ca Serantoni şi Demaria să întoarcă rezultatul şi să o ducă pe Ambrosiana în finală. Chiar dacă, până la urmă, s-a terminat 2-2.

„În tur, Ambrosiana a învins Sparta inventând unul dintre tipicele sale meciuri de atac. La Praga, destinul echipelor italiene este să piardă. Ambrosiana nu a făcut-o şi a părăsit terenul aplaudată. Echipa nerazzurra a realizat una dintre cele mai importante performanţe ale fotbalului italian pe teren străin, oferind o dovadă strălucitoare a calităţii sale”, nota La Domenica Sportiva.

„Ambrosiana a pierdut cupa pentru că a jucat returul pe terenul adversarilor”

Adversarul din finală a fost Austria Viena, una dintre echipele la modă ale ale anilor ’30 în Europa. O echipă excelentă, cu individualităţi importante. Deasupra tuturor, Matthias Sindelar. I se spunea „Mozart al balonului”, datorită armoniei pe care o avea în mişcările sale de pe teren. Încă este considerat cel mai mare fotbalist austriac al tuturor timpurilor, vedeta absolută a Wunderteam-ului lui Hugo Meisl, care, la Cupa Mondială din 1934, a fost oprită în semifinale chiar de Italia lui Meazza şi a lui Vittorio Pozzo.

Ambrosiana și Austria Viena, înaintea meciului tur din finala Cupei Europei Centrale / Sursa foto: dlib.coninet.it

Însă, cu un an înaintea duelului de la Mondiale, Meazza şi Sindelar, probabil cei mai buni fotbalişti ai acelei perioade, au fost rivali în finala Cupei Europei Centrale. Austria Viena se calificase după ce a trecut cu emoţii de Slavia Praga (1-3 şi 3-0) şi fără probleme de alb-negrii torinezi (3-0 şi 1-1).

Turul s-a jucat la 3 septembrie 1933, pe Arena Civica din Milano. Stadionul, plin ochi. În jur de 30.000 de spectatori, un public ce a adus clubului o reţetă financiară importantă: 300.000 de lire. Italienii fuseseră au fost puşi în gardă de forţa vienezilor în semifinale, dar Ambrosiana era aproape unanim considerată favorită în presa de acasă. Meciul a arătat însă o echipă a oaspeţilor „solidă, rapidă şi sigură” (La Domenica Sportiva). Ambrosiana a câștigat cu 2-1, goluri Meazza şi Levratto, în prima repriză, respectiv Viertl, cu un sfert de oră înainte de final. Rezultat strâns, dar încurajator pentru nerazzurri, care, potrivit Lo Sport Fascista, „nu au câştigat conform superiorităţii arătate”. Iar asta a însemnat ratarea trofeului.

Cinci zile mai târziu, la Viena, Austria a obținut o victorie controversată, scor 3-1, și a luat cupa. A fost un meci cu greşeli de arbitraj, cu două eliminări, ambele de la Ambrosiana, şi cu mulţi nervi. Presa italiană nu a reacționat bine la ceea ce s-a întâmplat.

„Norocul nu a fost un prieten bun pentru culorile nerazzurre. Daca Austria ar fi învins Ambrosiana la fel cum a eliminat-o pe Juventus, ne-am fi scos pălăria în faţa echipei care s-a dovedit cea mai puternică a momentului. Dar, de-a lungul celor 180 de minute, s-a văzut o superioritate a brunetului Meazza în faţa blonului Sindelar”, nota Lo Sport Fascista.

La Domenica Sportiva a mers chiar mai departe: „Austria Viena a câştigat cupa, dar cel care a învins-o pe Ambrosiana a fost arbitrul Cejnar. Când a inventat un penalty, când a anulat un gol al nerazzurrilor. În final, arbitrul a şi eliminat doi jucători milanezi. Ambrosiana a pierdut cupa pentru că a jucat returul pe terenul adversarilor. Daca s-ar fi jucat pe Arena, penalty-ul ar fi fost o lovitură liberă de la marginea careului, iar golul anulat ar fi fost validat”.

Cu siguranţă, într-o perioadă în care regimul fascist era la apogeu şi nu rata nicio ocazie de a-şi cânta superioritatea, cronicile aveau un grad ridicat de subiectivism. Omul nou al Italiei nu putea fi învins decât dacă adversarul era incorect sau ajutat. La fel de adevărat este însă că la Viena s-au petrecut lucruri stranii.

Austria a dat primul gol în minutul 45, dintr-un penalty acordat pentru un fault la limita careului și transformat de Sindelar. Deja nervoși după decizia asta, ai lui Weisz și-au pierdut de tot cumpătul, din cauza stilului de arbitraj al cehoslovacului Cejnar, iar Demaria şi Allemandi au sfârşit prin a fi eliminaţi în decurs de numai trei minute.

Ambrosiana a rezistat până în minutul 80, când Sindelar a făcut 2-0. Chiar şi cu doi oameni în plus, Austria a luat gol cu 5 minute înainte de final: a înscris, deloc surprinzător, Meazza. Dar nu a existat și un meci 3, pentru că a venit golul 3 al lui Sindelar. Și așa, cu 4-3 la general, vienezii au devenit campionii Europei Centrale.

De la Ujpest la Ujpest și un eșec istoric

Niciodată nu a mai fost Ambrosiana atât de aproape de trofeu. În următorii doi ani, 1934 şi 1935, a părăsit competiţia încă din primul tur, adică din optimile de finală, eliminată de cehoslovacii de la Kladno (1-1 şi 2-3), respectiv de Austria Viena (2-5 şi 1-3). În 1936, câștigarea competiției părea un obiectiv realizabil. Dar calificarea spectaculoasă în faţa cehoslovacilor de la SK Zidenice (3-2 şi 8-1) şi revenirea superbă cu First Viena (0-2 şi 4-1) au fost urmate de dublul eşec din semifinala cu Sparta Praga (3-5 şi 2-3). Măcar Meazza s-a consolat cu un alt titlu de golgheter, datorită celor 10 goluri marcate.

Băieții de la Ambrosiana, înainte de a lua mama de bătaie de la Praga / Sursa foto: slavia.cz

În 1938, Ambrosiana s-a oprit în sferturi, învisă categoric de Slavia Praga (0-9 şi 1-1), după ce, în optimi, trecuse de ungurii de la Kispest (4-2 şi 1-1). Merită să ne stăm puțin de vorbă despre dezastrul din Cehoslovacia, rămas până în prezent cel mai clar eșec al unei echipe italiene în Europa. La momentul la care s-a jucat meciul ăla, Ambrosiana era campioana Italiei. Câțiva dintre jucătorii ei erau și proaspăt campioni mondiali cu squadra azzurra. Toate astea au contat fix deloc în ziua aia de 11 iulie. Bine, trebuie spus că nici ăia de la Slavia nu erau nimeni pe lume. De exemplu, îl aveau pe Josef ”Pepi” Bican, unul de dădea goluri ca disperatul. În acea după-amiaza, a dat patru bucăți. Despre Slavia acelor ani se spunea că joacă cel mai bun fotbal din Europa. Chiar dacă succesul se lăsa așteptat la nivel continental. De unde și porecla de „prinți fără coroană”. Dar când e să se întâmple toate… În 1938, Slavia a luat trofeul. Singurul triumf internațional al clubului.

Ca o ironie, ultima participare a nerazzurrilor în Cupa Europei Centrale, în 1939, s-a încheiat chiar cu o dublă împotriva primului adversar european din istoria clubului, Ujpest. De data asta, maghiarii au mers mai departe: au pierdut la Milano (1-2), dar au bătut clar acasă (3-0). Apoi s-au dus să ia trofeul pentru a doua oară, la zece ani distanță de precedentul succes.

Sursa foto deschidere: it.wikipedia.org

Lasă un răspuns