Ambrosiana: istoria Interului în perioada fascismului (prima parte)

Despre Giuseppe Viani știți probabil că e unul dintre cei care au contribuit la apariția simpaticului catenaccio. Sistemul despre care nu mai e nevoie să vă spun ce înseamnă pentru Inter. Și cum fotbalul are propriul lui mod de a fi ironic, mai există o legătură între  Viani și Inter. Nu doar că Gipo a jucat acolo, dar s-a numărat și printre marcatori la primul meci oficial jucat de club sub numele de Ambrosiana. S-a întâmplat la 30 septembrie 1928, când Antonio Blasevich a dat și el o doppietta, pentru un 3-0 cu Fiorentina, în deplasare.

Cu puțin timp înainte, la ordinul regimului fascist, care dorea reducerea numărului de echipe din acelaşi oraş, F.C. Internazionale a fuzionat cu U.S. Milanese. A apărut astfel o nouă echipă, Societa Sportiva Ambrosiana, devenită ulterior Ambrosiana-Inter. Paradoxal, deşi fanii s-au temut că identitatea clubului se va pierde, s-a dovedit a fi începutul uneia dintre cele mai bune perioade din istoria nerazzurrilor.

Acum, nu e nevoie să fii mare specialist în fotbalul italian pentru a ști despre legătura pe care acesta a avut-o cu politica de-a lungul timpului. Nu e întâmplător faptul că il calcio a devenit sportul numărul 1 al Italiei în una dintre cele mai agitate perioade ale ţării din punct de vedere politic. Adică în anii în care Benito Mussolini și fascismul s-au aflat la putere. Tocmai de aia e nevoie de o introducere puțin cam lungă, pentru a avea o imagine cât mai bună a contextului în care Inter a devenit Ambrosiana. Așa că o să coborâm în timp mai mult de o sută de ani.

Începuturile fotbalului în Italia

Fotbalul a apărut în Italia la sfârşitul secolului XIX. Evident, pe filieră engleză. Nu a reuşit însă de la început să se impună în ochii publicului, care continua să fie mai interesat de ciclism, echitaţie sau scrimă. În aceste condiţii, perioada de „paleo-calcio”, aşa cum tare mișto a numit-o John Foot, în „Calcio: A History of Italian Football”, a fost caracterizată de amatorism. Nu existau stadioane, de tactică nu putea fi vorba, mingea era grea şi aproape imposibil de prins, tricourile de joc erau de fapt un fel de cămăşi cu mânecă lungă şi nasturi, iar cele mai multe din lucrurile necesare pentru practicarea fotbalului nici măcar nu se făceau în Italia, ci erau importate din Anglia.

Când il calcio s-a mai așezat și i ragazzi s-au decis să o pună de un campionat, au fost atât de nerăbdători, încât l-au jucat într-o singură zi. Ci sta, pentru că au participat doar 4 echipe mari și late. Printre panini și bere, Genoa a câștigat primul Scudetto. Măcar lucrurile se puseseră în mișcare. Și aveau să se mai schimbe în primul deceniu al secolului XX, odată cu emergența cluburilor din Nord, cu Pro Vercelli în prim-plan, și a primelor meciuri jucate de naționala Italiei.

Ascensiunea fotbalului în preferințele italienilor a fost oarecum oprită de Primul Război Mondial. Campionatul a fost oprit, iar mai mulți jucători și oficiali și-au pierdut viața în tranșee. După război, s-a revenit ușor-ușor la normal, apoi, după ce fasciștii au luat puterea, il calcio a luat viteză și nu a mai privit niciodată înapoi.

Fotbalul și unitatea națională

Partidul Naţional Fascist şi liderul său, Benito Mussolini, au preluat puterea în octombrie 1922, în urma celebrului „Marş asupra Romei”. Il Duce a devenit prim-ministru şi, deşi iniţial regimul său a fost o coaliţie de dreapta care cuprindea fascişti, naţionalişti, liberali şi chiar doi clerici catolici, scopul său a fost încă de la început acapararea totală a puterii.

Mussolini nu voia să fie văzut ca un politician oarecare, ci ca mântuitorul Italiei, un bărbat ales de destin pentru a mântui ţara de ameninţarea socialistă şi de politicienii democraţi corupţi şi care să-i redea Italiei măreţia. El era noul Cezar – un om genial, un om de acţiune, un om de cultură, un om de renume mondial, devotat renaşterii Italiei. Voia să fie înfăţişat ca un om curajos, puternic şi atletic – un model pentru toţi bărbaţii italieni. Se întreţinea o imagine de tinereţe în ceea ce-l priveşte, eliminându-se orice referire la vârsta sa sau la faptul că trebuia să poarte ochelari.

În paralel cu creşterea puterii fascismului, s-a dezvoltat şi o propagandă bine pusă la punct, în care cultul personalităţii lui Il Duce reprezenta punctul de rezistenţă. Iar pentru asta era nevoie şi de sprijinul presei şi a intelectualităţii. Aşa se face că ziariştii şi intelectualii, de la care s-ar fi aşteptat o opoziţie mai viguroasă faţă de un sistem care înăbuşea cu mult elan libertăţile individuale, erau încurajaţi să treacă de partea lui Mussolini. Salariile jurnaliştilor au fost dublate şi li s-au oferit slujbe stabile în domeniu. În acelaşi timp, exista şi o cenzură a presei, care nega eventualei opoziţii orice posibilitate de exprimare.

În planul lui Mussolini de a reda Italiei strălucirea trecutului, fotbalul a avut o importanţă dintre cele mai mari. Foarte puţini au considerat rolul cultural pe care acesta l-a avut în crearea unei unităţi naţionale sub regimul fascist. Odată cu publicarea Cartei de la Viareggio, în 1926, fotbalul a devenit practic un sport fascist și un adevărat instrument politic, în încercarea de a dezvolta o identitate specific italiană şi de a creşte prestigiul ţării în plan extern.

Deşi ideologia fascistă prefera mai curând sporturile clasice, precum scrima, regimul lui Mussolini a înţeles rapid că suportul maselor poate fi câştigat mult mai uşor prin fotbal. Iar suportul maselor ajută la crearea unei unităţi naţionale, atât de necesară şi lui Il Duce, şi Italiei. Asta pentru că, să nu uităm, vorbim despre o ţară divizată din aproape toate punctele de vedere, o caracteristică păstrată în multe aspecte ale societăţii până în prezent.

În tentativa sa de „a transforma Italia într-o comunitate unită, capabilă să facă faţă provocărilor lumii moderne”, fascismul a îmbrăţişat fotbalul şi i-a acordat o importanţă dintre cele mai mari. Fotbalul, la rândul său, a acceptat tutela regimului. A fost, dacă îl putem numi aşa, un „mariaj” reciproc avantajos. Fascismul a fost bun pentru fotbalul italian, iar fotbalul a fost bun pentru fascism, după cum remarca același John Foot.

„Fotbalul în cămăși negre”

În timpul lui Mussolini, fotbalul a devenit sportul naţional în Italia. Noi stadioane au fost construite în întreaga ţară, au apărut Serie A şi Serie B în formatul cunoscut astăzi, squadra azzurra a cucerit două titluri mondiale consecutive şi unul olimpic în anii ’30, perioadă în care a pierdut doar şase meciuri din 63 disputate. În același timp, la nivel de club, Bologna s-a impus ca o forţă importantă pe continent, prin cele două succese obţinute în 1932 şi 1934 în Cupa Europei Centrale, un fel de Ligă a Campionilor a acelor ani, şi prin victoria din 1937 de la Paris Exhibition Tournament, după o finală cu Chelsea, un rezultat care, potrivit presei vremii, „a şocat lumea”.

Se poate spune că bazele acestor succese au fost puse în 1926, atunci când Partidul Fascist a reorganizat, naţionalizat şi politizat un sport care, de la începutul secolului, trecuse dintr-o criză în alta. Data exactă la care fascismul a intervenit în fotbalul italian şi a preluat conducerea acestuia este 2 august 1926, atunci când a fost publicată Carta de la Viareggio. Aceasta a apărut într-un moment în care il calcio era paralizat. Rezultatele meciurilor erau contestate în mod repetat, jucătorii şi oficialii erau ameninţaţi de public, violenţa pe stadioane era în continuă creştere, arbitrii intraseră în grevă, iar federaţia era aproape în faliment. Nu, nu discutăm despre prezent, suntem tot de anii ’20. O imagine bună a haosului este prima ediție a Cupei Italiei. Care a rămas singura timp de un deceniu și jumătate.

„Normele impuse de guvern în privinţa jocului s-au bazat pe principiul autorităţii, fără de care ordinea nu poate exista”, spunea Vittorio Pozzo, legendarul antrenor care a condus Italia spre titlurile mondiale din 1934 şi 1938. De asemenea, un entuziast propagandist al regimului, ca să existe confuzii.

Carta de la Viareggio a revoluţionat şi restructurat fotbalul italian, prin impunerea unei ierarhii fasciste în cadrul federaţiei, a cărei conducere a fost preluată de Leandro Arpinati, fostul şef al fasciştilor din Provincia Bologna. A fost, practic, începutul „fotbalului în cămăşi negre”, aşa cum au spus unii. De asemenea, străinii au fost interzişi. Însă cea mai importantă schimbare a reprezentat-o formarea unei ligi naţionale unice, Serie A, care a debutat în 1929.

Prin crearea Seriei A, fasciştii au vrut să stimuleze apariţia unui sentiment de identitate naţională. Ceea ce nu a reuşit regimul să anticipeze a fost faptul că rivalităţile din campionat vor întări identităţile locale din jurul cluburilor. Dar ideea de bază era una logică. În loc ca echipele să evolueze în tot felul de ligi mai mici sau mai mari, mai importante sau mai puţin importante, li se oferea ocazia unei competiţii unice, care să accentueze sentimentul italienilor de apartenenţă la o ţară.

Inter devine Ambrosiana

Exista totuşi o problemă care trebuia rezolvată: numărul impresionant de echipe mici, neimportante. Nu era loc pentru toată lumea în noua creatură a regimului. Aşa că s-a luat decizia fuzionării mai multor cluburi, care să dea naştere unor formaţii unice, pentru ca fiecare oraş să fie reprezentat în Serie A. Arpinati a explicat că este nevoie de unirea resurselor pentru prezenţa în liga naţională. În multe oraşe, nici n-a fost nevoie de reguli scrise în acest sens. Totul a venit aproape de la sine, în condiţiile în care fasciştii deţineau puterea. Aşa a apărut, de exemplu, AS Roma, club condus de liderul fascist Italo Foschi. Singura echipă din capitală care a refuzat planul a fost Lazio, iar astfel s-a născut una din marile rivalităţi nu doar din fotbalul italian, ci şi din Europa.

În acest context, la finalul sezonului 1927/28, Inter a fuzionat cu Unione Sportiva Milanese şi a devenit Societa Sportiva Ambrosiana, ulterior Associazione Sportiva Ambrosiana şi Ambrosiana-Inter. John Foot a încercat să o dea (și) pe motive financiare, deși nu există vreo dovadă care să susțină povestea asta. Întregul aranjament a fost orchestrat de Ernesto Torrusio, mâna dreaptă a şefului ierarhiei fasciste din Milano, Rino Parenti, şi preşedintele celor de la U.S. Milanese. Această U.S. Milanese a terminat pe locul 3 în grupa B din Prima Divisione, liga a doua italiană, la finalul sezonului 1927/28, în spatele celor de la Biellese şi Legnano. Dar Torrusio, bazându-se pe noile norme ale regimului, a mirosit oportunitatea şi a decis să le impună fuziunea oficialilor interiști, care s-au văzut puşi în faţa faptului împlinit, fără a avea vreun cuvânt de spus.

Tradiţia liberală a clubului şi deschiderea acestuia către jucătorii străini erau motive suficiente pentru a face din Inter o ţintă a regimului. În plus, liderilor fascişti nu le suna deloc bine numele de Internazionale, care, în opinia lor, putea fi asociat Internaţionalei Comuniste. Astfel, Torrusio nu s-a mulţumit doar cu fuziunea, ci a obținut şi schimbarea denumirii echipei în Ambrosiana, nume derivat de la Sfântul Ambrosie, patronul spiritual al oraşului Milano.

Odată cu fuziunea şi noul nume, s-a schimbat şi echipamentul. Vechile tricouri, cele tradiţionale, cu dungile verticale negre şi albastre, au fost înlocuite cu unele albe, care aveau în centru o cruce roşie. Crucea roşie pe fond alb este simbolul Sfântului Ambrosie, dar şi al Sfântului Gheorghe. Aspectul deloc urât al noului tricou a fost însă oarecum stricat de adăugarea în mijlocul crucii Sfântului Ambrosie a unei fascii, simbolul Partidului Fascist. Fascia este un mănunchi de nuiele de mesteacăn, legate cu o curea, care are în partea superioară o secure. În Roma antică, era purtată de lictorii care îi însoţeau pe magistraţi. În mod tradiţional, însemnătatea acestui simbol este „Putere prin unitate”. Chiar şi Revoluţia Franceză a avut fascia printre simbolurile sale. De altfel, se află și în prezent pe stema Franţei.

Primul logo al Ambrosianei / Sursa foto: wikipedia.org

Fiind mai curând impus, noul tricou s-a bucurat de prea puţin succes la momentul apariţiei sale. Nu la fel au stat lucrurile în sezonul 2007-2008, cel al centenarului interist, atunci când echipamentul Ambrosianei a fost readus la viaţă, ca un omagiu adus perioadei respective. Fără simboluri politice de această dată. Ba mai mult, chiar şi sponsorul Pirelli a acceptat reducerea propriului logo, pentru a nu strica aspectul. Iniţial, a fost gândit ca echipament de rezervă, de deplasare, însă succesul instantaneu de care s-a bucurat şi vânzările foarte mari l-au transformat practic în echipamentul de bază.

Ca o paranteză, succesul tricoului a venit la pachet și cu o controversă. După un meci din faza grupelor în Liga Campionilor, contra lui Fenerbahce, încheiat cu victoria Interului cu 3-0, un avocat turc, Baris Kaska pe numele său, a reclamat tricourile folosite de nerazzurri la UEFA şi la FIFA, pentru „manifestarea într-o formă explicită a superiorităţii unei religii”. Kaska a declarat că „această cruce mi-a reamintit de zilele sângeroase ale trecutului”, făcând astfel referire la hainele purtate de cavalerii templieri în timpul Cruciadelor.

Avocatul și-a continuat delirul și a cerut anularea rezultatului partidei şi interzicerea echipamentului folosit de Inter. Replica a venit prin intermediul unui comunicat, în care conducerea nerazzurrilor se arăta dispusă să renunţe la respectivul tricou, dacă şi numai dacă şi naţionala Turciei va renunţa la semiluna de pe propriul echipament. Înţelegând probabil ridicolul situaţiei, Kaska nu a continuat că acţiunea pe care o iniţiase.

Noul tricou şi noua emblemă nu au rezistat foarte mult. Doar un sezon, mai exact. Din 1929 până în 1931 a fost folosită o altă emblemă, un cerc cu un romb negru-albastru, culorile tradiţionale ale clubului, în centrul său, flancat de literele A şi S, de la Associazione Sportiva, iar în partea de joc exista o bandă pe care apărea numele Ambrosiana. Odată cu schimbarea numelui echipei în Ambrosiana-Inter, o iniţiativă a preşedintelui Ferdinando Pozzani, s-a trecut la o altă emblemă, rămasă neschimbată până în 1945. Un romb cu dungi verticale negre şi albastre, care avea în centru o minge, pe laturile sale scriind Associazione Sportiva Ambrosiana Inter.

Inter îşi schimbase numele, echipamentul şi emblema, dar nu şi spiritul. Fanii au continuat să strige „Forza Inter!”, fără a se teme de eventualele repercusiuni. „Nu-mi amintesc ca vreodată să fi auzit pe stadion «Forza Ambrosiana!»”, declara Peppino Prisco, băiatul care a văzut de aproape mare parte din istoria clubului.

Un sezon de încercare

Fuziunea cu U.S. Milanese a adus schimbări importante şi la nivel de lot. Dar nu pentru că Inter s-ar fi grăbit să ia jucători de acolo, ci pentru că locul 7 ocupat la finalul sezonului 1927/28 impunea oricum o nouă revoluție. Giovanni Bolzoni şi Giuseppe Grigoli au fost singurii păstrați dintre oamenii lui Torrusio. Doar primul a devenit un nume importante în anii care au urmat. Dintre interiști au rămas portarul Valentino Degani, fundaşii Luigi Allemandi, Guido Gianfardoni şi Silvio Pietroboni, mijlocaşii Armando Castellazzi şi Enrico Rivolta şi atacanţii Giuseppe Meazza, Leopoldo Conti şi Giulio Balestrini. Lor li s-au adăugat câteva achiziții, cele mai importante fiind Antonio Blasevich și Giuseppe Viani (da, ăla care a avut un rol important la apariția celebrului catenaccio, ca să vedem cum se așază lucrurile câteodată). S-a schimbat și antrenorul. Arpad Weisz a plecat, ca să aibă unde reveni, iar în locul lui a fost numit Jozsef Violak.

Primul an al noii existențe a produs rezultate contradictorii. Hai să-i spunem un sezon de încercare. Victorii spectaculoase, precum 9-1 cu Pistoiese, 8-1 cu Napoli, 7-0 cu Biellese, 9-0 cu Verona, 8-1 cu Fiumana, 4-2 cu ăia din Torino sau 10-2 cu Venezia, dar și eșecuri neașteptate aşa cum au fost 1-4 cu Pro Vercelli, 1-6 cu Genoa, 0-1 cu Cremonese, 1-4 cu Napoli sau 1-2 cu Biellese. Doar locul 6 în grupa B din Divisione Nazionale și ratarea calificării în Cupa Europei Centrale, la baraj, în fața Răului torinez (0-1).

Însă, din 1929, campionatul italian a trecut la formula pe care o cunoaștem. Iar prima ediție de Serie A a fost câștigată într-o manieră spectaculoasă de Ambrosiana. Era începutul a ceea ce mulți au numit „Deceniul de aur”, o perioadă care a adus 3 titluri, prima Cupă a Italiei din palmaresul clubului și care a făcut din Giuseppe Meazza probabil primul mare star al fotbalului european.

Sursa foto deschidere: it.wikipedia.org

Facebook Comments

Lasă un răspuns