Ambrosiana: istoria Interului în perioada fascismului (partea a doua)

La 15 iunie 1930, pe vechiul stadion din Via Goldoni, Ambrosiana a jucat un meci decisiv pentru soarta primului Scudetto din istoria recent înființatei Serie A. Adversară a fost Genoa. Cu 5 minute înainte de final, la scorul de 3-3 şi cu băieții în nerazzurro în inferioritate numerică, oaspeţii au primit un penalty, după ce Levratto a fost faultat în careu.

Acelaşi jucător s-a pregătit să bată. Era executantul obișnuit. Pentru că dădea bine. Dar în momentul în care şi-a aşezat mingea la 11 metri, fanii de pe marginea terenului au început să strige diverse chestii în direcția lui. Inclusiv niște amenințări. Războiul psihologic și-a făcut treaba. Levratto a plecat de lângă minge și i-a pasat responsabilitatea lui Banchero. Ăsta n-a făcut faţă presiunii şi a ratat. Scorul nu s-a mai modificat până la final, astfel că Ambrosiana şi-a păstrat avansul de 4 puncte din fruntea clasamentului, cu două etape rămase de disputat.

Meciul care aproape nu s-a jucat

Meciul a intrat în istoria Interului nu doar pentru caracterul său decisiv, ci şi pentru evenimentele petrecute înainte şi în timpul său. Luigi Allemandi, unul dintre cei mai mari fundaşi care au trecut pe la clubul ăsta, a pierdut autobuzul care trebuia să-l ducă la stadion şi a fost nevoit să închirieze o maşină pentru a ajunge la marele Derby Scudetto. Din păcate pentru el, a fost implicat într-un accident pe drum şi, de nervi, l-a lovit în plină figură pe celălalt şofer. A ajuns la secţia de poliţie, unde i s-au luat amprente şi declaraţii. Într-un târziu, a fost recunoscut şi i s-a permis să plece, cu promisiunea de a reveni pentru a-și ispăşi pedeapsa: o noapte la închisoare.

Ajuns la stadion, Allemandi a nimerit în mijlocul unei alte probleme. Interesul pentru meci a fost uriaş, astfel că organizatorii au vândut mai multe bilete decât capacitatea micuţei arene. Tribunele erau construite din lemn, iar acestea au cedat sub greutatea numărului mare de spectatori. A rezultat o mulţime de răniţi (100 după unele surse, 180 după alte informaţii), dar, din fericire, nimeni nu a murit. Totuşi, disputarea partidei a stat sub semnul întrebării. Conducătorii interişti nu priveau cu ochi buni faptul că suporterii stăteau până la marginea terenului şi au cerut amânarea meciului, mai ales că nu exista vreun gard despărțitor. Genovezii au refuzat (după episodul de mai sus, probabil că au regretat acest lucru), iar arbitrul a decis în cele din urmă că se poate juca.

Arbitrul se numea Albino Carraro, cel care, în sezonul 1935/36, a antrenat-o pe Ambrosiana în ultimele cinci etape din campionat, după ce l-a înlocuit pe Gyula Feldmann, devenit astfel primul tehnician din istoria clubului care a fost demis, decizie luată după un eşec surprinzător suferit în faţa celor de la Sampierdarenese (0-1). Da, și eu aud acum prima oară de echipa asta! Carraro s-a descurcat foarte bine și a obținut 4 victorii şi un egal. Ambrosiana a terminat pe locul 4, poziţie care i-a permis să participe în ediţia următoare a Cupei Europei Centrale, competiţie în care a ajuns în semifinale.

Revenind în 1930 şi la meciul cu Genoa, acela a fost practic pasul decisiv spre al treilea titlu din istoria clubului, primul după 10 ani şi, de asemenea, primul sub noua titulatură de Ambrosiana. Confirmarea matematică a victoriei din campionat a venit în runda următoare, după un succes cu 2-0 obţinut în faţa zebrelor torineze. Partida nu a mai avut loc în Via Goldoni (de altfel, nu s-a mai jucat vreodată acolo), ci pe Arena Civica, vechea construcţie ridicată în timpul lui Napoleon şi pe care interiștii au refuzat să o mai folosească din decembrie 1929, după o înfrângere neaşteptată cu Triestina (1-2). Superstițiile tâmpite sunt la fel de vechi ca fotbalul, din câte se pare.

„Triumviratul” anilor ’30

Cu titlul cucerit în 1930, la care Giuseppe Meazza, din teren (Peppin a fost golgheter, cu 31 de goluri), şi Arpad Weisz, de pe bancă, au avut o contribuţie mai mult decât importantă, a debutat așa-numitul „Deceniu de Aur”. O perioadă excepţională nu doar pentru Ambrosiana, ci şi pentru tot fotbalul italian. Între anii 1930 şi 1940, în Serie A a apărut un „triumvirat” format din ăia alb-negri, Ambrosiana și Bologna. Singurele echipe care au câștigat campionatul în perioada aia. Scudetto a ajuns de cinci ori la Torino (consecutiv, între 1931 și 1935), și de câte trei ori la Milano și Bologna.

Rivalitatea asta în trei a creat baza pentru victoriile obţinute de squadra azzurra în anii ’30 – două titluri mondiale şi unul olimpic -, precum şi pentru rezultatele foarte bune ale echipelor italiene pe continent, apogeul fiind cele două ediţii ale Cupei Europei Centrale câştigate de Bologna. De asemenea, Ambrosiana (1933) şi Lazio (1937) s-au calificat în finală, performanțe completate de alte câteva prezenţe în semifinale.

Il calcio a intrat în lumea bună şi nu a mai ieşit de acolo niciodată.

Mondialul lui Mussolini

Catalizatorul a fost organizarea celei de-a doua ediţii a Cupei Mondiale, în 1934. După ce îşi făcuse ordine în propria curte, Mussolini a vrut să arate şi străinilor că Italia a renăscut cu adevărat. O astfel de competiție era ocazia perfectă de a dovedi lumii felul în care creativitatea şi munca fasciştilor a transformat o ţară aflată în pragul colapsului cu puţină vreme în urmă. Așa că maşina de propagandă fascistă s-a pus în mişcare imediat după ce FIFA a stabilit ţara gazdă a turneului final. „Un eveniment colosal precum acesta nu putea fi organizat decât de Benito Mussolini”, titra Lo Sport Fascista.

Embed from Getty Images

Regimul de la Roma a organizat ireproşabil Cupa Mondială. Guvernul a alocat evenimentului undeva la 3,5 milioane de lire, o sumă uriaşă în acele vremuri, şi a pus la dispoziţie opt stadioane din opt oraşe diferite, multe dintre ele construite după venirea lui Il Duce la putere. Dar asta nu era suficient. Mussolini şi fasciştii voiau să arate tuturor că modelul „Noului Italian” este un succes. Acesta trebuia să fie puternic, inteligent, disciplinat, supus şi, mai ales, victorios în bătălii. Chiar dacă acestea se desfăşurau pe terenul de fotbal (Oh, Churchill!). Din acest motiv, orice altceva decât titlul mondial ar fi reprezentat un eşec pentru Italia.

În acest scop, gazdele s-au asigurat că selecţionerul Vittorio Pozzo, un om pe placul regimului datorită faptului că era considerat un „sergent de fier”, va avea la dispoziţie un lot cu adevărat competitiv. Astfel, pe lângă vedetele locale, precum Gianpiero Combi, Angelo Schiavio şi, evident, Giuseppe Meazza, au fost naturalizaţi mai mulţi jucători argentinieni, cărora li s-au găsit fără mari probleme strămoşi italieni.

Moda celebrilor oriundo, jucători străini cu origini italiene, a început în anii ’20 și s-a dezvoltat mai ales după ce regimul fascist a interzis prezenţa stranierilor în campionatul intern. În condiţiile în care, în acea perioadă, echipele sud-americane, Uruguay și Argentina mai ales, reuşeau rezultate excelente cu fotbalişti ce aveau strămoşi italieni, fasciștii au preferat pragmatismul. Nu au schimbat regulile, o decizie care ar fi părut o înfrângere, ci i-au acceptat în Serie A, pentru ca apoi să-i naturalizeze, pe baza arborelui genealogic. Un compromis cum doar italienii sunt în stare.

Aşa se face că în lotul Italiei pentru Cupa Mondială din 1934 au apărut Luis Monti, care jucase finala din 1930, pierdută de Argentina în faţa Uruguayului, Enrique Guaita, Raimundo Orsi şi Attilio Demaria, acesta din urmă fiind jucătorul Ambrosianei.

Meazza şi Demaria nu au fost singurii reprezentanţi ai Ambrosianei în lotul squadrei azzurra din 1934. Alături de ei au mai participat la Cupa Mondială Luigi Allemandi şi Armando Castellazzi, una dintre legendele clubului, pentru care a jucat peste 250 de meciuri în 13 ani, şi cu care ne vom întâlni din nou puţin mai târziu, din postura de antrenor.

Deloc surprinzător, cel mai mare impact l-a avut Meazza, care a contribuit la primul titlu mondial al Italiei cu două goluri. Mai întâi a înscris în victoria din optimi cu Statele Unite (7-1), dar cu adevărat important a fost golul marcat în rejucarea cu Spania, din sferturile de finală. După 1-1 în primul joc, italienii au bătut cu 1-0 şi au avansat în penultimul act, acolo unde squadra lui Pozzo a trecut de Wunderteam-ul Austriei (1-0), pentru ca în finală să câştige cu 2-1 în faţa Cehoslovaciei, după prelungiri.

Embed from Getty Images

Trecând peste presiunile făcute de Mussolini pentru a se asigura de faptul că Italia va cuceri Cupa Jules Rimet (de exemplu, arbitrul finalei, suedezul Ivan Eklind, a fost acelaşi care a condus jocul din semifinale cu Austria, după ce, cu o seară înainte, cinase cu Ducele), valoarea acelei naţionale era incontestabilă. Am amintit în prima parte despre recordul de invidiat al Italiei din anii ’30.

Titlul olimpic acasă la naziști

Confirmarea a venit doi ani mai târziu, la Berlin, la Jocurile Olimpice, o altă competiţie dominată de propaganda unui regim totalitar, cel nazist de data asta. După eşecul ruşinos al gazdelor, eliminate în sferturi de Norvegia, a rămas în seama Italiei să dovedească superioritatea „omului nou” faţă de restul lumii. Iar prietenii azzurri, conduşi de pe bancă tot de Pozzo, au obținut medaliile de aur la capătul unui turneu nu neapărat entuziasmant, dar care confirma că, la momentul respectiv, ora exactă în fotbal se dădea la Roma.

Ambrosiana a avut doi jucători la turneul olimpic din capitala Germaniei: Ugo Locatelli, un tânăr mijlocaş de 20 de ani, proaspăt transferat de la Atalanta, şi Annibale Frossi, cel care a fost oprit în ultimul moment din drumul său spre Etiopia, unde trebuia să lupte în armata italiană, pentru a deveni golgheter la Berlin şi apoi unul dintre cei mai importanţi fotbalişti ai nerazzurrilor în a doua jumătate a anilor ’30.

De asemenea, în lot se regăsea un anume Alfredo Foni, aflat pe atunci de partea Răului, care, la începutul anilor ’50, a devenit primul antrenor din istoria Interului care a câştigat două titluri consecutive.

Golgheterul cu ochelari

Frosi a fost, așadar, jucătorul decisiv pentru Italia la Berlin. Născut la Muzzana del Turgnano, în provincia Udine, la 6 iulie 1911, micul Annibale a suferit de miopie, o afecţiune de care nu a scăpat niciodată. Din cauza acestui lucru, purta mereu ochelari, chiar şi pe terenul de fotbal, ceea ce a contribuit la celebritatea pe care a câştigat-o. Însă nu doar prezenţa sa neobişnuită l-a făcut cunoscut, ci şi calitatea fotbalului pe care l-a jucat. A evoluat la Udinese, Padova, în două rânduri, Bari şi L’Aquila, înainte de a fi cumpărat de Ambrosiana în 1936, pentru 50.000 de lire.

În momentul transferului său la Milano, unde a rămas până în 1942, perioadă în care a strâns aproape 150 de meciuri şi 49 de goluri, ar fi trebuit să fie pe frontul din Etiopia, acolo unde Musolini îşi trimisese trupele. La 12 septembrie 1935, în portul din Napoli, caporalul major Frossi se îmbarca pe vasul Saturnia și aștepta trecerea orelor pentru plecarea spre Africa. Un ordin sosit în ultimul moment de la secretariatul Partidului Fascist l-a înlocuit însă pe Frossi cu un anumit Bruno Vecchiet.

Se crede că schimbarea s-a făcut la insistenţele lui Pozzo, care îl văzuse de câteva ori şi îl trecuse pe lista sa pentru Jocurile Olimpice. O decizie care s-a dovedit excelentă, pentru că „golgheterul cu ochelari” avea să înscrie în fiecare din cele patru partide, de şapte ori în total, şi să ducă Italia spre medaliile de aur. Frossi şi-a început recitalul cu reuşita care a adus victoria cu Statele Unite (1-0), în optimi, a continuat cu un hat-trick în poarta Japoniei (8-0), pentru ca în semifinale să marcheze în prelungiri golul calificării în ultimul act, cu Norvegia (2-1). În fine, în meciul pentru aur, a punctat de două ori în faţa Austriei, învinsă tot după prelungiri şi tot cu 2-1.

Embed from Getty Images

Meazza și al doilea titlu mondial

Seria fantastică a Italiei a continuat cu al doilea titlu mondial consecutiv, cucerit în Franţa, în 1938. În ciuda turneului olimpic fantastic, Frossi nu a prins lotul, dar Ambrosiana a fost oricum foarte bine reprezentată, prin prezenţele lui Giovanni Ferrari, Pietro Ferraris (unul dintre puţinii care s-au putut lăuda că i-a avut coechipieri la echipele de club pe Meazza, Piola şi Valentino Mazzola), Ugo Locatelli, Renato Olmi şi, evident, Giuseppe Meazza, de această dată în calitate de căpitan al azzurrilor.

Italia şi-a păstrat trofeul, după ce a trecut de Norvegia (2-1, d. prel.), Franţa (3-1), Brazilia (2-1), meciul rămas celebru pentru legenda conform căreia Meazza a transformat un penalty ținându-se de pantaloni, pentru că avea elasticul rupt, apoi, în finală, a învins Ungaria cu 4-2.

Momentul din semifinala cu Brazilia nu a fost singurul care l-a avut ca protagonist pe Meazza la acea Cupă Mondială. După calificarea cu emoţii în faţa Norvegiei, Peppin a mers la Pozzo cu o rugăminte. „Echipa e obosită după perioada lungă de antrenamente, băieţii nu s-au relaxat deloc de ceva vreme, avem nevoie să ieşim şi noi puţin şi să ne detaşăm de toate”, i-a explicat căpitanul. Deşi era un zbir inflexibil de obicei, Pozzo a acceptat și le-a permis jucătorilor o mică escapadă. A doua zi, întrebat cum au petrecut el şi colegii săi puţinele ore libere, Meazza a răspuns cu aceeaşi nonşalanţă pe care o arăta în faţa porţii: „Cu două franţuzoaice superbe!”.

Tot legat de turneul din 1938, mai există o legendă. Umblă vorba că, în ziua dinaintea finalei, echipa Italiei a primit o telegramă de la Roma, cu un mesaj sec: „Vincere o morire!” (Învingeţi sau muriţi!). Povestea a ajuns rapid şi la jucătorii maghiari, adversarii din meciul pentru trofeu. A doua zi, italienii au bătut, iar portarul Ungariei ar fi spus: „Am lăsat patru goluri, dar măcar le-am salvat vieţile”.

Embed from Getty Images

Nu se ştie dacă ungurii au vrut să-şi justifice eşecul pozând în salvatorii rivalilor lor. Ceea ce e cert este că mesajul trimis de băieții de la Roma avea un alt înțeles, nu ăla mot-a-mot. Acele „Vincere o morire!” era și o încurajare. Ceva de genul, „muriți pe teren, ragazzi!”.

8 ani fără Scudetto

Chiar dacă jucătorii săi au contribuit în mod decisiv la marile succese ale naţionalei Italiei din anii ’30 şi, în acelaşi timp, a obţinut rezultate importante în Europa (ajungem și acolo), Ambrosiana a aşteptat 8 ani pentru a deveni din nou campioana Italiei. O aşteptare care a luat sfârşit la capătul unui sezon pasionant, cu multe răsturnări de situaţie.

Interiștii nu au început ediția de campionat 1937/38 din postura de favoriţi, mai ales că veneau doar după un loc 7. Dar Ambrosiana a făcut un tur aproape perfect, la finalul căruia, după un succes acasă cu Bari (9-2), avea un avans de 4 puncte faţă de ăia din Torino, Bologna (deținătoarea titlului) şi renăscuta Genoa. Doar că partea a doua a sezonului nu a fost la fel de bună, iar genovezii au venit la un singur punct, înainte ca Răul piemontez să devină lider, poziţie pe care a păstrat-o până în penultima etapă, când a pierdut surprinzător cu Liguria (0-1). În același timp, Amrosiana a bătut-o tot cu 1-0 pe Roma.

Înainte de ultima etapă, cel puţin teoretic, nu mai puţin de cinci echipe – celor amintite mai sus li s-a alăturat și Milan – aveau şanse la Scudetto. Ăia din Torino și ceilalți din Milano s-au anulat reciproc printr-o remiză (1-1), Genoa a obţinut doar un egal acasă cu Roma (1-1), iar Bologna a pierdut la Livorno (2-3). Ambrosiana a fost singura care a câştigat, 2-0 la Bari, prin golurile marcate de Meazza, care a fost din nou golgheter, cu 20 de reuşite, şi ochelaristul Frossi.

„Primul Scudetto adevărat pe care l-am câştigat ca suporter a fost cel din 1938. O emoţie unică”, îşi amintea peste ani Peppino Prisco. Celebrul fan interist a povestit acea ultimă etapă din perspectiva sa: „Ultimul meci al sezonului, unul determinant, se juca la Bari, iar eu voiam să asist la el, să sufăr alături de echipă. Evident, am obţinut permisiunea părinţilor să merg. A fost o călătorie de suporter singuratic, un suporter care se aventura atât de departe pentru a vedea un meci de fotbal. A fost o victorie cu 2-0, obţinută pe un teren dificil. Aveam un avans de două puncte faţă de Juventus şi era nevoie de un rezultat pozitiv ca să avem siguranţa titlului. Iar cu victoria de la Bari, aceasta a venit. Am sărbătorit singur în tren, la întoarcere, dar eram fericit”.

Marele merit pentru un triumf aşteptat timp de aproape un deceniu i-a aparţinut antrenorului Armando Castellazzi, a cărui carieră de jucător a fost în totalitate legată de Inter şi, ulterior, Ambrosiana. Între 1924 şi 1936, a jucat în nerazzurro de 261 de ori şi a marcat 16 goluri. Un mijlocaş excelent, campion mondial cu Italia în 1934 şi câştigător de Scudetto în 1930, la prima ediţie din Serie A. După retragere, a trecut imediat pe bancă. Primul sezon a fost dezamăgitor, doar locul 7, dar, în anul următor, Castellazzi a găsit formula câştigătoare şi a adus al patrulea titlu din istoria clubului.

Punctele forte ale acelei echipe erau linia de mijloc, cu Giovanni Ferrari, Ugo Locatelli şi Renato Olmi, şi, mai ales, ofensiva, condusă de un Meazza ajuns la maturitate, care s-a completat de minune cu Annibale Frossi şi Pietro Ferraris.

Anul și trofeul pentru Ambrosiana

Casellazzi a renunţat la postul său imediat după câştigarea titlului şi nu a mai antrenat vreodată. Dar rezultatele muncii sale s-au văzut în continuare, în următorii doi ani, în care Ambrosiana, cu austriacul Tony Cargnelli, a cucerit prima Cupă a Italiei şi un nou Scudetto, confirmându-se astfel echipa sfârşitului de deceniu.

Drumul spre victoria din Cupă, în 1939, nu a fost unul uşor: adversari doar din Serie A și meciuri foarte echilibrate. În primul tur, Napoli a fost eliminată abia după rejucare, câştigată cu 1-0, pentru ca, în optimi, Ambrosiana să o bată pe Livorno datorită unui gol marcat de Frossi în minutul 116. Tot 1-0 a fost şi cu Roma, în sferturile de finală, iar partida din semifinale, disputată contra celor de la Genoa şi câştigată cu 3-1, a avut din nou din nou nevoie de prelungiri.

Finala a avut loc pe fostul stadion al Partidului Naţional Fascist, actualul Stadio Flaminio, la 18 mai 1939. Adversarul a fost unul surprinzător – Novara, o echipă abia promovată în Serie A şi care le eliminase pe Pro Vercelli şi Milan. Ambrosiana a făcut 2-0 după nici jumătate de oră, prin golurile lui Ferraris și Frosi, dar nu era gata încă. Piemontezii au marcat prin Romano, la începutul reprizei a doua, iar pe final puteau să ducă meciul în prelungiri. Șutul lui Barberis s-a dus în bară, așa că a rămas 2-1.

Protagoniştii acestui prim succes din Cupa Italiei (au trecut 39 de ani până la următorul) au fost Frossi, autorul a 3 goluri, Candiani, Ferraris şi Guarneri, un tânăr de 20 de ani recent transferat de la Como, fiecare cu câte două reuşite. Surprinzător, vedeta şi căpitanul echipei, Giuseppe Meazza, a avut un sezon cenuşiu. Erau primele semne ale declinului său, deşi nu împlinise încă 30 de ani. De altfel, Coppa din 1939 a fost ultimul trofeu cucerit alături de Ambrosiana (în sezonul următor, Peppin nu a jucat deloc, din cauza problemelor medicale).

Absenţa lui Meazza în sezonul 1939/40 părea să pună sub semnul întrebării şansele Ambrosianei de a se implica în lupta pentru Scudetto. Însă Tony Cargnelli a găsit mix-ul excelent între tinerețea şi entuziasmul lui Aldo Campatelli, debutat în 1936, la doar 17 ani, care devenise deja o certitudine, şi Guarneri, liderul atacului cu 15 goluri marcate, şi experienţa reprezentată de Locatelli, Ferraris, Frossi şi, mai ales, Attilio Dimaria, revenit în nerazzurro după doi ani petrecuţi acasă, în Argentina.

Ambrosiana a început campionatul tare. Le-a dat un spectaculos 4-0 zebrelor. Dar pentru că Inter e Inter indiferent de numele pe care îl are, o serie de sincope neaşteptate, precum înfrângerea cu nou-promovata Venezia (1-2) sau eşecul la scor de la Bari (0-3), au dus echipa în spatele Bolognei, la finalul turului. Nici returul nu a început grozav: 0-1 la Torino. Dar băieții s-au scuturat și au pus-o de o serie senzaţională – 11 victorii şi un egal – care le-a permis să urce pe primul loc.

Când mai erau doar două etape, Ambrosiana avea 3 puncte peste Bologna. Cu o victorie la Novara, soarta titlului s-ar fi rezolvat. Evident că a fost o înfrângere (0-1), așa că finala pentru Scudetto s-a jucat la Milano. La 2 iunie 1940, Ambrosiana – Bologna 1-0, gol marcat de Ferraris, în minutul 9, și Campioni d’Italia pentru a cincea oară.

Ambrosiana, după victoria decisivă cu Bologna / Sursa foto: storiainter.com

 

Opt zile mai târziu, Italia a intrat în Al Doilea Război Mondial. Il calcio devenea mai puțin important.

Sursa foto deschidere: it.wikipedia.org

Facebook Comments

Lasă un răspuns