„Ai noștri sunt mai buni decât ai lui Stalin”. Povestea meciului care a schimbat istoria lui ȚSKA Moscova

Iugoslavia – India 10-1. Italia – Statele Unite 8-0. Luxemburg – Marea Britanie 5-3, după prelungiri (evident, nu a fost vina englezilor). Egipt – Chile 5-4. Ungaria – Turcia 7-1. Ungaria – Suedia 6-0. Turneul de fotbal de la Jocurile Olimpice din 1952 nu a dus lipsă de niște rezultate în spiritul vremii. Să nu trecem prea ușor peste faptul că, doar 2 ani mai târziu, în Elveția, s-a jucat Cupa Mondială cu cea mai mare medie de goluri/meci din istorie (5,38).

Cu toate acestea, rezultatul despre care s-a vorbit cel mai mult a fost egalul din primul tur dintre Iugoslavia și Uniunea Sovietică. Un meci care s-a terminat 5-5, după o desfășurare incredibilă. Însă motivul care l-a făcut celebru a fost altul. Adică încărcătura politică a duelului, accentuată la rejucare, și urmările rezultatului din a doua partidă. Un deznodământ care a schimbat pentru totdeauna istoria unuia dintre marile cluburi ale Rusiei, ȚSKA Moscova.

Ruptura Stalin-Tito

Povestea e destul de simplă. La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Iugoslavia era cel mai de încredere aliat al sovieticilor, în special în Estul Europei. Partizanii lui Tito au eliberat țara cu foarte puțin ajutor din partea Armatei Roșii, lucru care i-a adus o mare popularitate nu doar pe plan intern, ci și pe plan extern. Lucru de care va profita ulterior, pentru a-și afirma independența. Dar, până atunci, a semnat un tratat de prietenie și ajutor reciproc cu URSS, iar Stalin, ca să arate că-l apreciază pe șefu’ ăl mare de la Belgrad, a stabilit acolo cartierul general al Cominform (Biroul Comunist de Informații).

Eh, dar așa cum știm, chiar și comuniștii sunt oameni și se mai ceartă între ei. Și exact asta au făcut Stalin și Tito. Evident că mustăciosu’ voia să facă jocurile, omu’ cu partizanii a zis că el e independent, așa că, în ’48, Iugoslavia a fost făcută de ocară cu furie proletară și dată afară din Cominform. Ruptura dintre cei doi lideri a forțat Partidul Comunist Iugoslav s-o ia pe propriul drum în încercarea de clădire a socialismului. Un fel de „prin noi înșine”, dar cu secera și ciocanul. Belgradul și Moscova s-au împăcat ulterior, după ce Stalin a dispărut din peisaj, dar distanța a rămas vizibilă și evidentă pentru toată lumea.

Când totul era bine între ăștia doi / Sursa foto: masina.rs

În contextul ăsta au venit Jocurile Olimpice din 1952, de la Helsinki. Prima participare a Uniunii Sovietice. Pentru băieții de la Moscova, Finlanda era locul în care trebuia dovedită „superioritatea metodelor sportive și a sistemului sovietic”. Asta deși, în anii anteriori, Olimpiada era considerată un eveniment burghez. Bine, nu era prima oară când tavarășii se suciseră fără jenă. Inițial, comuniștii vedeau fotbalul ca fiind un sport burghez și antirevoluționar și au existat voci care au cerut interzicerea lui. Doar că, „în Uniunea Sovietică, fotbalul era principala distracție. Era ca o adevărată religie. Viața era foarte grea, jumătate din populație era în închisoare, prin țară nu era nimic de mâncare, așa că fotbalul îi unea pe toți”, a explicat Alexander Nilin, istoric al fotbalului sovietic, într-un documentar pentru BBC. Când au văzut fanii lui Marx nici măcar ei nu pot merge până la a opri fotbalul, au decis că trebuie să pună mâna pe el și să-l folosească pentru propriile scopuri. Hei, nu e cineva care să creadă că „1984” s-a scris singură, nu?

Nu e o surpriză, așadar, că ideea de bază a fotbalului sovietic a fost mereu „munca de echipă”. „Fotbalul colectiv întâi, apoi fotbalul individual, pentru a nu favoriza un stil în care munca de echipă să aibă de suferit. Se juca după un plan, repetat iar și iar”, după cum scria Jonathan Wilson, în „Inverting the pyramid”. Un mod de a vedea lucrurile ajuns la apogeu sub Lobanovski. Dar noi nu avem treabă atât de departe, deci să rămânem la începutul anilor ’50.

ȚSKA Moscova, principala forță din URSS

Apropierea Jocurilor Olimpice i-a băgat în priză pe politrucii de la Kremlin, disperați să se asigure că naționala sovietică urma să arate întregii lumi superioritatea regimului. Echipa a fost pusă în mâinile lui Boris Arkadiev, antrenorul lui ȚSKA Moscova, principala forță fotbalistică din URSS la acel moment. Clubul Armatei Roșii dominase autoritar competițiile interne după război. A câștigat 5 din cele 7 ediții de campionat și a luat Cupa de trei ori.

Perioada de glorie nu a fost întâmplătoare. Arkadiev este considerat și în prezent unul dintre cei mai buni antrenori pe care i-a avut vreodată Rusia. Însă el a beneficiat de un avantaj important. Pentru că era clubul Armatei, ȚSKA a putut să-și țină majoritatea fotbaliștilor departe de front, în Al Doilea Război Mondial. Astfel, când fotbalul a luat-o de la capăt, în 1945, succesul a venit firesc.

În aceste condiții, era cât se poate de normal ca omul de pe bancă și cei mai mulți dintre jucători să vină de la echipa momentului. Mai ales când sorții au decis că posibilul adversar din primul tur urma să fie Iugoslavia. Vicecampioana olimpică din 1948, dar, mai ales, aliatul care îndrăznise să iasă din rând și să-l înfrunte pe iubitul conducător de la Moscova.

Sute de telegrame de încurajare din Iugoslavia

Interesant este că, la scurt timp după sfârșitul războiului, în contextul în care Stalin și Tito se pupau și-și strângeau prietenește mâinile, ȚSKA a făcut un turneu de meciuri amicale în Iugoslavia, iar fotbalul sovietic a fost luat ca model de urmat. Evident că schimbările politice au dat deoparte amănuntele astea, iar la ora marelui duel cu URSS, naționala iugoslavă era mai mult decât o echipă. Ea reprezenta statul și politica lui. Jucătorii, deși cei mai mulți nu aveau vreo treabă cu chestiunile politice, știau ce semnificație avea întâlnirea și că victoria era singurul rezultat acceptat. Nu degeaba au primit vreo 400 de telegrame de încurajare din țară.

De altfel, în timpul Războiul Rece, sportul a reprezentat șansa blocului estic să-și exprime sentimentele naționaliste. Adică să uite de prostiile cu solidaritatea socialistă și alte tâmpenii băgate pe gât de propaganda jegoasă de la Moscova. Altfel spus, duelurile sportive le-au oferit asupriților din Est oportunitatea de a-și exprima ostilitatea față de Uniunea Sovietică. Cel mai cunoscut exemplu este meciul de polo dintre Ungaria și URSS, de la Jocurile Olimpice din 1956. Ăla după care s-a făcut și un documentar bun tare. Însă semnalul a fost dat cu 4 ani mai devreme.

Meciul ăla nu poate fi judecat fără a fi pus în contextul situației politice”. Este declarația lui Stjepan Bobek, unul dintre componenții echipei Iugoslaviei. Putea fi foarte bine și motto-ul acestui articol.

De la 1-5 la 5-5, în doar 15 minute

Până să stea față în față la Tampere, ambele echipe au jucat un tur preliminar. Pentru iugoslavi, un simplu antrenament. Deja amintita victorie cu 10-1 în fața Indiei. În schimb, Uniunea Sovietică a avut serios de tras împotriva Bulgariei, pe care abia a bătut-o cu 2-1, după prelungiri. Probabil de aia s-a intervenit de la cel mai înalt nivel.

Un fost jurnalist de la Pravda și-a amintit că, înaintea meciului cu Iugoslavia, la ambasada sovietică de la Helsinki a sosit o telegramă semnată I. V. Stalin: „Li se explica jucătorilor noștri responsabilitatea pe care o purtau pe umeri. Sarcina pe care o primiseră era de natură politică. Li s-a amintit situația relațiilor dintre cele două țări. Partida care urma nu era un simplu eveniment sportiv, ci reprezenta un act politic de stat”. Vorbele de la Moscova au reprezentat o presiune în plus pentru fotbaliștii sovietici. I-au apăsat atât de tare încât la pauză era 3-0 pentru „titoiști”. După o oră de joc, s-a făcut 5-1.

Practic, în prima repriză și în startul celei de-a doua, Iugoslavia a jucat perfect și totul a mers conforma planului. Dar ceea ce trebuia să fie o victorie clară și o lovitură în plin în orgoliul Marelui Urs a fost la un pas să se transforme într-un eșec epocal. Conduși de remarcabilul Vsevolod Bobrov, autorul unui hat-trick în acea zi și un sportiv care a făcut carieră și în hochei, sovieticii au început să marcheze și să nu se mai oprească. În ultimul sfert de oră, au egalat și au forțat o rejucare. O legendă spune că directorul unui post de radio iugoslav a sunat la Tampere și i-a cerut comentatorului să spună că rușii joacă dur sau că arbitrul îi avantajează. „Oamenii de aici nu vor înțelege vreodată” ce s-a întâmplat, a fost explicația pe care ar fi oferit-o pentru gestul său.

În același timp, un corespondent iugoslav remarca forța adversarilor de a întoarce rezultatul: „Este evident că nu degeaba s-au antrenat timp de 12 luni. Sunt niște mașini capabile să reziste oricărui ritm”.

„Ambasadorii Iugoslaviei lui Tito”

„Returul” s-a jucat tot la Tampere, două zile mai târziu. De data asta, publicul a fost evident de partea Iugoslaviei. Până la urmă, finalndezii nu puteau uita de invazia sovieticilor din Al Doilea Război Mondial. „Îmi amintesc că spectatorii ne-au întâmpinat zgomotos și că, până la ultimul om, ne-au susținut tot meciul. Asta ne-a făcut să avem o stare necesară de calm”, a povestit Bernard Vukas, titular în ambele meciuri din ’52. Bobrov și-a continuat starea de grație și a deschis scorul repede, dar nu a ajutat la nimic. Iugoslavia a câștigat cu 3-1, iar sovieticii, conștienți de implicațiile înfrângerii, au reacționat ca niște propagandiști. La un moment dat, spre finalul jocului, unul dintre jucătorii lui Arkadiev a strigat în direcția lui Vukas „fascistule”.

În Iugoslavia s-a ieșit pe străzi, iar în mai multe orașe s-a scandat mai mult politic, decât sportiv: „Ai noștri sunt mai buni decât ai lui Stalin” sau „Jucătorii lui Tito sunt mai puternici”. Până la urmă, pentru a doua oară la rând, echipa a luat argintul olimpic. Faptul că a pierdut finala în fața Ungariei, o țară cu un regim apropiat de Moscova și membră a Cominform, nu a fost un amănunt de care Tito și acoliții săi să se împiedice în folosirea victoriei în scop politic. Fotbaliștii au beneficiat de o primire specială la revenirea din Finlanda și au fost recompensați în dolari americani. Așa, pentru ca URSS să mai ia o palmă. „Eram ambasadorii Iugoslaviei lui Tito”, a spus unul dintre jucători.

În schimb, în URSS, rezultatul a fost considerat atât de rușinos, încât nici nu a apărut în presă. Dar au existat și alte urmări. Asta deși sovieticii au terminat pe locul 2 în clasamentul pe medalii.

Pedepsele

Imediat după finalul meciului, lui Arkadiev i s-a ordonat să urce în primul avion către Moscova. Cum a aterizat, a fost luat și dus la interogatoriu. Nu în adevăratul sens al cuvântului, dar pe aproape. Toți nepricepuții așteptau explicații pentru inacceptabilul eșec. Mințile lor înguste nu puteau înțelege că, pur și simplu, o altă echipă poate fi mai bună. Dar ăsta a fost doar primul episod.

Unul dintre membrii de seamă ai Politbiuro, Gheorghi Malenkov, a primit sarcina să investigheze ce și cum. Ancheta a avut un deznodământ așteptat. La el a contribuit și Konstantin Andrianov, un oficial din delegația sovietică la Helsinki. El a scris frumos într-un raport că „CSDA (denumirea de atunci a lui ȚSKA – nota mea) a acoperit țara de rușine”.

Astfel, la 18 august 1952, într-o ordonanță semnată de Malenkov, se cerea excluderea lui ȚSKA din campionatul Uniunii Sovietice, ca urmare a „eșecului de la Jocurile Olimpice și a seriosului prejudiciu adus sportului sovietic”. De asemenea, Arkadiev era deposedat de titlul de Maestru al Sportului din URSS, iar un al treilea punct anunța că urmează să fie analizat și comportamentul unora dintre jucători.

Și astfel, cel mai bun club al Uniunii Sovietice a încetat să mai existe. Probabil și pentru că Malenkov a fost apropiat atât de Stalin, cât și de șeful serviciilor secrete, Lavrenti Beria, există două variante ale poveștii. Prima spune că Stalin nu a putut suporta afrontul, iar faptul că iugoslavii au sărbătorit pe străzi a fost picătura care a umplut paharul. Așa că ar fi cerut sancțiuni dure. Un alt scenariu îl arată cu degetul pe Beria. Ăsta, un personaj de cea mai joasă speță, era și „patronul” lui Dinamo Moscova, pe care voia să o impună în fruntea fotbalului sovietic. În perioada interbelică, a fost blocat de Spartak. După război, de ȚSKA. Așa că ceea ce s-a întâmplat la Tampere i-a oferit șansa de a scăpa de concurență.

Însă totul s-a oprit aici. Tito a folosit și el propaganda și a încercat să impună ideea că jucătorii care au reprezentat URSS la Jocurile Olimpice ar fi fost arestați, trimiși în exil sau chiar executați. Nu a fost cazul. De altfel, atât Arkadiev, cât și jucătorii de la ȚSKA și-au găsit angajamente după dizolvarea clubului.

ȚSKA Moscova a fost reabiltată după moartea lui Stalin. Deci nu a durat mult. Doar vreo 2 ani. Însă echipa nu a revenit la nivelul atins înainte de desființare. A luat următorul titlu abia în 1970, iar până la căderea Uniunii Sovietice a mai fost campioană doar în 1991.

Sursa foto deschidere: storiedicalcio.altervista.org

Facebook Comments

Lasă un răspuns