Ciao, Wes!

Am devenit interist datorită unui neamţ, dar poveştile despre Cruyff m-au făcut să am o slăbiciune pentru fotbalul olandez. Ajaxul lui Van Gaal a fost una dintre echipele copilăriei mele. De atunci, stau, mai mult sau mai puţin, cu ochii pe ce se întâmplă la club. În ultima vreme, foarte rar ratez rezumatele meciurilor din campionat. Aşa că nu vorbesc chiar ca un profan când spun că echipa care a jucat finala Cupei UEFA în 2017, era tare frumoasă, da’ nu chiar ca cea de la începutul anilor 2000. Aia în care jucau Chivu şi Lobonţ. Şi van der Meyde (ah, Andy!). Şi Zlatan. Şi Sneijder. Ultima piesă din puzzle-ul lui Mourinho în sezonul 2009/10.

Practic, am fost suficient de norocos încât să-i pot urmări toată cariera lui Wes. De la începutul în echipa care pierdea dramatic calificarea în semifinalele Ligii Campionilor pe Meazza, în faţa Milanului, până joi seară, când a jucat ultimul meci în naţionala Olandei, pentru care deţine recordul de selecţii. Mi-a plăcut de când l-am văzut prima oară. Mic, da’ hotărât. Cu o viziune de joc extraordinară. Cu un şut care, nu de puţine ori, făcea chestia rotundă pătrată. Genul ăla de 10 clasic pe cale de dispariţie. Slăbiciunea nostalgicilor ca mine, care sunt de părere că 2-ul tre’ să fie fundaş dreapta, 4 şi 6 fundaşi centrali şi aşa mai departe. Ah, şi mai era format şi de Ajax. Emoţie maximă!

În vara lui 2009, când devenise clar că la Inter e nevoie de un astfel de jucător, primul meu gând s-a dus spre Sneijder. Nu juca la Madrid – nu atât cât trebuia, în orice caz – şi reprezenta o ţintă nu foarte dificilă, mai ales în contextul în care Real trebuia să vândă. Era vara aia nebună a lui Perez, care dăduse bani peste tot şi îi transferase pe Bernabeu pe Ronaldo, Kaka, Benzema… E ok! Daţi-ni-l nouă pe ciurucul ăla de Sneijder, îmi tot ziceam. Când au apărut primele zvonuri că Branca a pus ochii pe el şi vrea să i-l bage pe gât lui Mourinho (care îl cerea insistent pe Deco), am tresărit. Au fost câteva săptămâni al dracu’ de grele. Zvonurile se schimbau, în cel mai pur stil italian, la fiecare două-trei ore. Până la urmă, totul s-a rezolvat. Wes a venit şi a fost prezentat cu două zile înainte de derby-ul cu Milan. Mă resemnasem că nu o să-l văd pe teren cu verişorii. Dar… Şi aşa a început totul.

Wes, tutto bene? Hai, că tre’ să joci în Derby!”, mi-l imaginez pe Mourinho în dialog cu micul olandez. “Dar Mister, nici nu am terminat de despachetat”, cred că a fost reacţia firească a lui Sneijder. Irelevant! Băiatu’ a fost titular cu Milan şi a jucat IM-PE-CA-BIL, într-un 4-0 antologic. Parcă era de câţiva ani la Inter, nu de nici două zile. Atunci s-a format legătura aia strânsă dintre trequartista perfect al nerazzurrilor şi mucalitul de pe bancă. Aşa de apropiaţi au devenit, încât Wes avea să spună într-un interviu că “eram gata să ucid pentru el”, referindu-se la Jose. Până una-alta, i-a răsplătit încrederea portughezului pe teren. Primul gol al lui în nerazzurro a adus victoria în prelungiri, cu Udinese.

Reacţia lu’ Mourinho… “Decât” ❤❤❤.

De altfel, Sneijder s-a specializat cumva în a fi protagonist în meciuri dramatice. A dat o dublă într-un debil Inter – Siena 4-3 şi a dat golul fără de care Tripla din 2010 nu ar fi fost posibilă. Golul victoriei de la Kiev. Şi o altă bucurie memoriabilă a lui Jose. Cazzo, ăştia doi erau suflete pereche!

Însă într-un sezon în care parcă orice interist care intra pe teren trebuia să facă ceva memorabil, olandezul aflat la apogeu a însemnat mai mult decât omul potrivit în momentele pe muchie. A fost pur şi simplu strălucitor. În returul optimilor Ligii, la Londra, contra lui Chelsea, a dat unul dintre cele mai frumoase assist-uri pe care le-am văzut vreodată. Cu stângul! Cică piciorul lui slab. Calitatea şi timing-ul pasei sunt la limita perfecţiunii. Preluarea şi finalizarea reuşite de Eto’o, de asemenea. Bucuria, la fel de mare şi acum.

Apoi, în sferturi, cu CSKA Moscova, a dat pasa decisivă la victoria cu 1-0 din tur şi golul succesului cu acelaşi scor din Rusia. În semifinale, contra Barcelonei, a egalat la Milano. O reuşită care a deschis drumul spre acel 3-1 care a reprezentat, până la urmă, momentul în care Inter a luat cupa de urechi. Finala cu Bayern s-a jucat doar pentru că trebuia să se joace. Şi acolo, pe stadionul de pe care fusese alungat cu un an înainte, a făcut un alt meci senzaţional. În principiu, doar Milito, autorul celor două goluri, a fost mai bun decât el. Dar Sneijder este responsabil de prima dintre reuşitele lui Il Principe.

La scurt timp după toate astea, a cărat Olanda în finala Cupei Mondiale. Prima din ‘78. Dacă Robben nu-şi bătea joc de una dintre acele pase de lunetist ale colegului său, ar fi venit şi titlul. Probabil nu şi Balonul de Aur. Unde nu a prins loc nici între primii 3. Deşi l-ar fi meritat. Mai mult decât Modric anul ăsta, de exemplu. Scuzaţi, mai avem şi opinii nepopulare! Oricum, niciun trofeu individual nu ar fi putut ţine loc de sezonul ăla intens şi orgasmic pe alocuri.

Ciao, Wes! Grazie di tutto!

Embed from Getty Images

Sursa foto deschidere: footie.co.za

Facebook Comments

One Reply to “Ciao, Wes!”

  1. Frumos articol.

Lasă un răspuns