5 loburi care-ți vor aminti ce jucător special a fost Ariel Ortega

Ariel Ortega a fost primul „noul Maradona” de care am auzit. În 1994, când Diego a fost prins din nou cu chestiile ilegale, toată presiunea s-a mutat pe umerii puștiului de 20 de ani, care deja făcuse Monumentalul să tremure de emoție. „El Burrito” nu a făcut față. Bine, a și prins România în ziua de grație a lui Ilie Dumitrescu și la competiția-etalon a lui Hagi.

Însă anii care au urmat ne-au arătat un fotbalist special. Un talent pur și ușor arogant. Ca atunci când s-a dus la trialul organizat de River, când avea 16 ani. „Erau 500 de băieți. Am luat mingea și nu am dat-o nimănui. Am jucat bine și mi s-a spus să revin”. De atunci se vedea că dragostea lui pentru fotbal era contagioasă. În condițiile astea, statutul de idol în Argentina vine de la sine.

Ortega a iubit mai mult decât orice să joace fotbal. Ca majoritatea puștilor sud-americani, a văzut în asta și șansa de a scăpa de sărăcia extremă în care s-a născut. Și tot la fel ca cei mai mulți dintre copiii talentați ai Americii de Sud, nu a reușit să gestioneze corect tranziția de la ilustru necunoscut la vedetă. Practic, întreaga lui carieră a fost o luptă între demonii lui interiori (alcoolismul fiind cel mai nasol) și șansa de a se ridica la nivelul potențialului uriaș pe care l-a avut. În cele din urmă, temperamentul a fost mai puternic decât talentul.

Chiar și așa, Ortega a plecat din fotbal ca un erou pentru fanii lui River și a lăsat în urmă driblinguri nebunești și o colecție de goluri la care încă te întrebi dacă chiar e posibil așa ceva. Și nimic nu-i plăcea mai mult decât să lobeze portarul. O făcea cu o ușurință și o nonșalanță de multe ori nefirești. Nu rata nicio ocazie de a înțepa mingea peste portar. Și dacă nu i se ivea una, își făcea singur rost de ea. Am 5 argumente mai jos, dacă nu mă credeți.

vs. Ferro

Ferro Carril Oeste, în cazul în care e cineva care vrea să știe numele complet al adversarului. Deși altceva este important aici. De exemplu, cursa aia pe care Ortega a început-o pe la vreo 40 de metri de poartă. A plecat cu mingea la picior cumva în diagonală, ieșind din spațiul porții. Însă senzația e că a știut de la început ce face. A urcat până la marginea careului, când doi băieți și-au imaginat că-l pot opri. A dat coțofana printre ei, Salas, care era și în offside, a fost deștept și nu s-a băgat, iar „El Burrito” a terminat acțiunea cu o minunantă înțepătură la lung. Era 1996, iar viitorul încă anunța chestii mari pentru ăla micu’.

vs. San Lorenzo

Problemele pe care Ortega le avea cu alcoolul erau cunoscute, dar în 2006 au ajuns la punctul în care băiatul avea mare nevoie de ajutor. Așa că a trecut pe la dezintoxicare. S-a întors pe teren după ceva mai mult de o lună și a făcut-o într-o manieră care le-a dat fanilor motive să spere că lucrurile vor merge doar în sus de la acel moment. Nu a fost cazul, dar golul marcat în victoria entuziasmantă cu San Lorenzo (5-0) a rămas unul memorabil. O preluare cumva din întoarcere, dintr-o poziție incomodă și cu piciorul mai slab (mă rog, cât de slab era stângul lui Ortega ați putut vedea puțin mai sus), care a scos din joc un adversar, apoi o cursă până la 16 metri încheiată cu atingerea aia fină peste portar. Și cu bucuria în brațele „tăticului” său din fotbal, Daniel Passarella. Atât de strict cu unii, extrem de răbdător cu feblețea lui.

vs. Irlanda

La trei Mondiale a jucat Ortega pentru Argentina, însă pentru el de referință rămâne cel din 1998. Și ca prestații, dar și pentru „roșul” primit în sfertul de finală cu Olanda. Până acolo, prin mai, „pumele” au dat o fugă la Dublin, să joace un amical cu Irlanda. Au bătut cu 2-0, fără probleme. Al doilea gol l-a dat Ariel al nostru. Așa cum știa el. S-a distrat cu băieții care au încercat să-l blocheze (pe unul l-a făcut sanie, de s-a dus ăla alunecând până în Belfast), a dansat puțin în fața lui Given, apoi, calm, a băgat o scăriță marcă înregistrată. Asta legat de ceea ce vorbeam mai sus, cu oportunitățile pe care și le crea singur.

vs. Flamengo

La începutul anilor 2000, în a doua perioadă a carierei la River Plate, Ortega a făcut parte din ceea ce fanii au numit „Los Cuatro Fantásticos”. „El Burrito” era într-o echipă de milioane a „Milionarilor”, alături de Javier Saviola, Pablo Aimar și Juan Pablo Angel. Destul cât să aprindă imaginația fanilor. Însă, cumva la fel ca celebra „La Maquina”, problema a fost că foarte rar cei 4 talentați erau pe teren în același timp. Doar de 6 ori, ca să fim mai exacți. Asta explică în parte lipsa trofeelor în acel sezon. Dar măcar a fost spectacol. Golul ăsta marcat împotriva lui Flamengo e o dovadă destul de bună.

vs. Inter

Acum ce să zic, cumva îl înțeleg și pe Lucescu. Și eu, dacă eram antrenor, mi-aș fi dat demisia, după ce luam bătaie cu 4-0 de la o echipă care avea să retrogradeze, iar ultimul gol ar fi fost marcat cu o execuție atât de complicată, aproape imposibilă, dar totuși atât de lejeră. În atingerea aia stă tot talentul irosit al lui Ariel Ortega. Altceva mai bun nu am găsit. Bine, în unele cazuri – cum e ăsta, de exemplu – e mai bine să te dai deoparte și să lași imaginile să-și facă treaba.

Chiar că livin’ la vida loca.

Sursa foto deschidere: goal.com

Lasă un răspuns