La începutul carierei de antrenor, la Fusignano, Arrigo Sacchi i-a cerut președintelui clubului un libero. A primit un tricou cu numărul 6 și i s-a transmis: „Inventează unul!”. Judecând după cum a evoluat ulterior cariera omului, e clar că s-a descurcat.
E doar una dintre legendele care au crescut în jurul lui Sacchi, antrenorul care, în 1987, la 41 de ani, a ajuns pe banca lui AC Milan. Silvio Berlusconi preluase de puțin timp echipa și a fost atât de impresionat de modul în care Parma, pe atunci o squadră de Serie B, i-a chinuit pe rossoneri prin Cupa Italiei, încât l-a luat pe necunoscutul de pe banca ducalilor și l-a pus pe cea de pe San Siro. Începutul a fost greu. Jucătorii erau reticenți la ideile neobișnuite ale celui venit dintre băieții mici. Firesc, rezultatele au fost slabe. Dar patronul a intrat în vestiar și le-a spus vedetelor cărora le dădea ceva lire că, dacă treaba nu va merge, cineva va pleca. Iar acel cineva nu va fi antrenorul. Și, de atunci, treaba a început să meargă.
Mai întâi, a fost titlul din 1988, primul după 9 ani. Apoi, Cupa Campionilor, așteptată de două decenii, în 1989 (4-0 cu Steaua). Un succes dublat în sezonul următor (1-0 cu Benfica). Lângă ele, două Supercupe și două Intercontinentale. Triumfuri care au propulsat acel Milan în discursul legat de cea mai bună echipă de club din toate timpurile, iar lui Sacchi i-au construit o statuie invizibilă, așezându-l totodată printre antrenorii inovatori din istoria fotbalului. Returul cu Real Madrid, din semifinalele CCE, în 1989, și distrugerea Stelei în finală, în același an, au completat practic aura legendară a unei colecții de superfotbaliști, disciplinați și așezați cu mâna parcă de un tehnician venit de nicăieri pentru a schimba ordinea firească din il calcio.
În cele trei decenii care au trecut de atunci, au existat voci care au pus sub semnul întrebării meritele lui Sacchi în ascensiunea și victoriile obținute de Milan în acei ani. Una dintre critici a fost că a luat doar un titlu, în cele patru sezoane petrecute pe banca rossonerilor, cel din 1988. Iar ăla, fără de care cele două CCE care au urmat, nu ar fi fost posibil dacă nu exista colapsul lui Napoli. Umblă vorba, orchestrat de Camorra, care voia să evite să plătească sume imense celor care pariaseră pe un Scudetto câștigat de Maradona și ai lui. O temă reluată și în recentul documentar dedicat lui Diego. În același timp, sunt șanse mari ca „Urecheata” din ’89 să nu fi venit, fără ceea ce s-a întâmplat în returul cu Steaua Roșie, din optimi. După 1-1 pe San Siro, iugoslavii aveau 1-0 și om în plus la Belgrad, în momentul în care meciul a fost abandonat, din cauza ceții. A doua zi s-a jucat din primul minut, de la 0-0 și în 11 contra 11. Oaspeții s-au calificat în urma loviturilor de departajare.
Însă toate astea aveau la bază zvonuri, presupuneri și obișnuitul subiectivism prezent în discuțiile despre fotbal. Dar, săptămâna trecută, unul dintre protagoniștii acelei perioade, Marco van Basten, a vorbit, într-un interviu excepțional acordat pentru Corriere della Sera, despre faptul că Sacchi nu a fost inovatorul și tehnicianul genial rămas în mentalul colectiv. Declarațiile olandezului au crăpat puțin soclul statuii de care aminteam mai sus.
„Istoria a fost făcută de jucătorii săi. Acel Milan era una dintre cele mai puternice echipe din toate timpurile. El era bun să-și facă prieteni printre jurnaliști, a știut să-și construiască o imagine de mare inovator. Dar nu a inventat nimic. Modulul pe care îl folosea Milan nu era nici revoluționar, nici ofensiv. Punea pe teren niște apărători excepționali. Apărarea ne-a făcut să câștigăm atât de mult, iar el lucra mult asupra ei. În schimb, dedica puțin timp fazei ofensive”, a spus van Basten. Pentru cei care au crescut cu mitul lui 5-0 cu Real Madrid, o demonstrație de forță cum au existat puține, asemenea vorbe sunt greu de acceptat. Dar, pentru că mereu există un dar…
În perioada mandatului lui Sacchi, 1987-1991, Milan nu a avut niciodată cel mai bun atac din Serie A. În schimb, a avut de două ori cea mai bună apărare. Nici mult lăudata campanie din CCE, în sezonul 1988/89, nu s-a încheiat cu cel mai mare număr de goluri marcate. Steaua a dat 22 până în finală, Milan – 16. Diferență și mai mare în stagiunea următoare. Milan a ajuns în ultimul act cu doar 11 goluri înscrise. Învinsa de la Viena, Benfica, dăduse 21. În același timp, squadra lui Sacchi a luat 8 goluri în cele două ediții de Cupa Campionilor pe care le-a câștigat (doar 3 în semifinale, niciunul în finale). Statistici care confirmă cumva ceea ce spunea van Basten. Care, dacă tot veni vorba, a dat 13 din cele 32 de goluri reușite de rossoneri în sezoanele în care au luat trofeul.
Dacă vreți o comparație, Milanul lui Capello, care a cucerit 3 titluri la rând, între 1992 și 1994, a avut cel mai bun atac al campionatului în primele două sezoane, în care a marcat, în total, 139 de goluri.
Poate că totuși vorbele lui Marco ar trebui luate cu rezerve. Mai ales că, în același interviu, a recunoscut că nu a avut o relație foarte bună cu fostul lui antrenor. „Nu a existat feeling între noi și nu mi-a dat impresia că este onest în raporturile cu alte persoane”, a spus van Basten. Dar e suficient să-i cunoști istoria lui Sacchi, ca să știi că vina nu e neapărat a jucătorului. Exemplul cel mai bun este Roberto Baggio, chiar dacă, împreună, cei doi au dus Italia în finala Mondialului din 1994. Ok, mai mult Roby. Gianfranco Zola a fost un „artist” care a avut de suferit de pe urma rigidității lui Sacchi, convins că orice număr 10, indiferent de talentul său, trebuia să se sacrifice pentru a putea juca în fotbalul său agresiv. O rigiditate din cauza căreia nu a mai avut succes după despărțirea de Milan. Indiferent că a pregătit naționala sau că a stat pe banca lui Atletico Madrid ori pe cea a Parmei. La teorie s-a priceput mereu, la pus în practică au apărut probleme în ultimii ani ai carierei.
Deși există argumente în ambele direcții, locul lui Sacchi printre marii antrenori din istoria fotbalului nu poate fi contestat. Perioada scurtă și intensă în care a readus-o pe Milan în elita Italiei și a Europei e suficientă pentru a-i asigura acest statut. Pentru un fost vânzător de pantofi, care nu a jucat fotbal, s-a descurcat mai mult decât decent. Rămâne însă deschisă discuția legată de cât de inovator a fost. Cu toată admirația declarată pentru fotbalul-total al Olandei din anii ’70, Sacchi a rămas în eșență un italian. Jocul lui avea mai multă energie, mai multă vigoare, dar ideea de bază era tot aceea de a aștepta adversarul și de a-l lovi pe contraatac. Chiar dacă nu îl aștepta la fel de jos ca restul Seriei A, ci niște metri mai sus. Un fel de „hai să avem grijă în spate, că în față are cine să se ocupe”. Și evident că era de ajutor să ai niște Baloane de Aur prin echipă, alături de o generație excepțională de fundași. Revizionismul lui van Basten are la bază toate aceste lucruri.
Sursa foto: ilposticipo.it
Una din cheile succesului lui Arrigo, conform spuselor acestuia, a fost renuntarea la sistemul de marcaj om la om si adoptarea celui zonal declansat prin pressing ofensiv.
In ceea ce priveste jocul ofensiv, Sacchi spunea:
“Totdeauna am cerut, cind aveam posesia, ca in fata purtatorului mingii sa fie cinci jucatori dintre care, obligatoriu, unul in stinga si unul in dreapta acestuia.”
Sistemul ofensiv era in principal bazat pe miscarea colectiva a jucatorilor, in asa fel incit sa se ajunga la verticalizari, incrucisari si invaluiri. Permanent mai multe solutii de pas pentru jucatorul care avea balonul.
Arrigo Sacchi a ramas in istoria fotbalului ca unul din cei mai fini tacticieni, dar si ca cel care a ridicat la nivel de maiestrie marcajul zonal si presingul!
De pe coaches-ahead.ro
Despre cariera de antrenor al lui Marco multe nu ar fi de spus,fotbalist a fost.