O mamma, mamma, mamma, o mamma, mamma, mamma, sai perché mi batte il corazon? Ho visto Maradona. De Asif Kapadia. Eh, mammà, innamorato son.
Documentarul ăsta nu mi-a întărit convingerea că Maradona e cel mai mare din toate timpurile. Oricum am ideea asta bine fixată în cap. Nu de asta eram fiert să-l văd. Nu voiam să caut în el alte argumente în sprijinul părerii mele. Dacă e cineva care se va așeza în fața ecranului/monitorului așteptând să primească motive pentru care Diego a fost și a rămas numărul 1, atunci va fi dezamăgit. Filmul e mai puțin despre fotbal și mai mult despre omul din spatele fotbalistului. Luptele lui, dorințele lui, bucuriile lui, problemele lui. Deși, la final, îți vine să spui „ce jucător puteai fi, dacă nu luai cocaină!” Chiar mai dezamăgit decât a făcut-o el în filmul lui Kusturica.
„Am jucat fotbal pentru a le cumpăra o casă părinților mei”
Fernando Signorini a fost, mult timp, antrenorul personal al lui Maradona. El este cel care, din câteva cuvinte, l-a transformat pe Diego Maradona într-un fel de Dr. Jekyll and Mr. Hyde: „Cu Diego aș fi mers până la capătul lumii. Cu Maradona nu aș fi făcut un pas”. Diego e puștiul îndrăgostit iremediabil de fotbal, care vede în minge marea șansă de a scăpa din Villa Fiorito, cartierul sărac în care a copilărit. „Fotbalul a fost salvarea mea”, se aude, la un moment dat, vocea protagonistului. În spaniolă, acel „mi salvacion”, spus apăsat, face ca efectul să fie mai puternic. Mai ales pe coloana sonoră inspirat aleasă de Kapadia. În schimb, Maradona este starul, personajul, cel care crede că lumea e a lui și care, astfel, simte tot mai puternic presiunea, pentru ca, în cele din urmă, să cedeze sub apăsarea ei și să înceapă să se autodistrugă.
Cumva, Diego acceptă verdictul lui Signorini, dar se apără astfel: „Fără Maradona, aș fi fost tot în Villa Fiorito”. D10S, obligat să facă un pact cu Diavolul, ca să-și scoată familia din mizerie. Nu aș vrea să dau spoilere, așa că nu voi insista. Însă rolul Diavolului poate fi jucat, printre alții, de băieții din Camorra, care au ajuns să-l controleze pe Maradona profitând de dependența lui de droguri, sau chiar de președintele lui Napoli, Corrado Ferlaino, care i-a refuzat transferul, atunci când i l-a cerut, în încercarea de a se salva și de a merge „într-un loc mai liniștit”. Poate ușor exagerat spus ținut prizonier într-o colivie de aur, dar destul de aproape.
Sigur că păcatul originar este al lui Maradona. El a ales să meargă pe drumul ăla, însă nici nu a primit ajutorul de care avea nevoie, când avea nevoie. Una dintre surorile lui, Maria, a explicat că „de la 15 ani, fratele meu a încetat să mai aibă o viață. El a fost cel care s-a ocupat de tot”. De tot, mai puțin de propriile probleme.
Și totul a plecat doar de la dorința lui Diego de a le cumpăra o casă părinților săi.
Afecțiunea care face rău
Filmul se concentrează în special pe anii pe care Diego i-a petrecut la Napoli. Acolo unde a ajuns ca Diego (deși se zăreau primele semne de Maradona) și de unde a plecat ca un om iremediabil distrus. Un ultras napoletan din acei ani și-a amintit că „după marea victorie cu Juventus (din 1985, când a marcat celebrul gol imposibil – nota mea), aproape fiecare om din oraș avea o poză cu Diego în casă. Mulți dintre ei, deasupra patului, chiar lângă cea cu Iisus”. „Mi-am dat repede seama că, pentru oamenii de acolo, cel mai important lucru e cum joacă Napoli duminică”, spune Maradona, la un moment dat. Și cum în perioada aia Napoli juca aproape duminică de duminică bine, iar rivalii de moarte s-au transformat în victime pentru băieții Vezuviului, statutul de semi-zeu căpătat de Maradona a venit firesc.
În cei 7 ani în care Maradona a jucat în Italia, Napoli a fost singura echipă cu două titluri câștigate în Serie A. Cupa Italiei și Cupa UEFA, trofeu cu greutate în acea perioadă, au transformat o echipă obișnuită cu eșecurile într-o adevărată forță a Europei. Nimic din toate astea nu ar fi fost posibile fără Maradona. Omul era divinizat, dar această afecțiune a devenit toxică, odată cu trecerea timpului. S-a ajuns chiar la o situație absurdă. O asistentă care i-a luat o probă de sânge a dus eprubeta la Biserica Sf. Gennaro, patronul spiritual al orașului. Un gest menit să confirme că omul cu numărul 10 pe spate e mai aproape de zei, decât de muritori.
Relația dintre Maradona și napoletani s-a schimbat după celebra semifinală de la Coppa del Mondo, din 1990, dintre Argentina și Italia, disputată chiar pe San Paolo și câștigată de sud-americani la loviturile de la 11 metri. Nu se poate spune că s-a rupt, dar lucrurile nu au mai fost la fel după. La asta a contribuit și atitudinea evident ostilă a restului Italiei față de Maradona și dezvăluirile despre viața sa extrasportivă. Dezvăluiri posibile și pentru că protecția oferită până atunci de Camorra a dispărut. Finalul nu putea fi altul.
„Când am venit la Napoli, am fost primit de 85.000 de oameni. Când am plecat, am făcut-o singur”. Cuvinte spuse puțin de Diego, puțin de Maradona.
Mitul lui Maradona
Dacă mă întrebați pe mine, concluzia documentarului (și a vieții lui Diego) o găsiți pe la mijlocul filmului, în plină perioadă de glorie, la Mondialul mexican. Îi aparține jurnalistului Daniel Arcucci: „Mitul din jurul lui Maradona e în cele două goluri cu Anglia. În cele două goluri sunt toate motivele pentru care e iubit și urât. Puțin trișat, dar și mult geniu”.
Indiferent de părerea pe care o ai despre Maradona, fie că vorbim despre fotbalist sau despre om, ăsta e un film pe care e păcat să-l pierzi. La fel ca în Senna, Asif Kapadia face o treabă excelentă și efectiv nu-ți dă voie să te ridici de pe scaun. Personajul e captivant, modul în care îi spune povestea, și mai mult.
Sursa foto: highpresssoccer.com