Tătărismele sezonului 2024/25 în Serie A

Posted on by ionuttataru
napoli scudetto serie a

Ragazzi, vine o vreme – chiar și după mai bine de o lună – în care trebuie să dăm cu superlative în sezonul nu tocmai recent încheiat din Serie A. Chiar dacă cicatricile autorului încă sunt vizibile și vor mai fi o perioadă.

Ca de obicei, iar am fost pe ele la previziuni, deși am bunghit câte ceva, ici-colo. Cât să nu par ultimul nepriceput, precum ăia care care au votat golul ăsta ca fiind golul sezonului.

Așadar, nici de data asta campioana nu și-a apărat titlul. Din 2020 nu am mai avut Scudetti consecutivi, ceea ce poate fi considerat un semn de echilibru și competitivitate, chiar dacă e vorba de doar trei echipe care au câștigat în perioada asta. Napoli s-a impus a doua oară în trei ani și a dublat zestrea lăsată de Maradona și care părea inaccesibilă urmașilor. Și astfel, s-a mai pus o cărămidă la construcția legendei că Andonio livrează din prima. Ceea ce, desigur, este adevărat, cu un mic (sau nu) asterisc: să nu existe așteptări și să nu fie deranjat cu alte competiții. Voi puteți crede că e doar o excepție faptul că singura echipă pe care nu a dus-o spre titlu în primul an a fost Inter, care l-a încurcat cu faptul că se calificase în Liga Campionilor. Până la urmă, Serie A are o campioană care a terminat cu cele mai puține puncte din 2011 încoace și care a marcat doar 59 de goluri, un record negativ pentru un campionat cu 20 de echipe. Desigur, a reacționat neașteptat de bine după startul ăla complet ratat, 0-3 cu Verona, și a condus clasamentul mai mult de jumătate din sezon. Însă cele mai multe victorii au fost la limită și după prestații neconvingătoare (hai să spunem așa!).

În orice caz, acest Scudetto e mai mult demeritul Interului, decât meritul lui Conte. Știu că sună a sore loser, însă țin să vă reamintesc că, în 2022, nu am avut nicio problemă să recunosc faptul că Milan a câștigat acel titlu, în ciuda faptului că exista și atunci aceeași opinie că mai curând îl pierduse Inter. De data asta a fost o cursă a împiedicaților, care a culminat cu penultima etapă, în care Napoli nu a fost în stare să bată o echipă de la retrogradare, iar rivala ei și-a dat grandios cu stângul în dreptul în minutul 90. Până la urmă, probabil involuntar, până și Andonio a admis asta: „Este cel mai neașteptat Scudetto din cariera mea”. Eh, măcar amatorii de clișee o pot băga pe aia cu „apărările câștigă trofee”…

În mod sigur deznodământul nu a fost un miracol, așa cum a tot zis Toni, insistând pe locul 10 din sezonul precedent. Aia a fost anomalie, iar el a antrenat o echipă în care s-a investit serios, nu pe austeritate. Progresul era firesc, mai ales cu un astfel de antrenor pe bancă și cu avantajul de a se concentra exclusiv pe Serie A. Că a fost peste așteptări, de acord. Dar în niciun caz miracol, un cuvânt care riscă să-și piardă din putere dacă e folosit prea des. Felicitări pentru Scudetto, chiar dacă a fost pus pe tavă!

Naufragiul Interului este povestea sezonului în Serie A

Și așa ajungem la asta. De obicei, aici erau chestii pozitive, dar modul în care s-a încheiat sezonul interist nu e ceva care se vede foarte des. Nici măcar pentru echipa asta, obișnuită să producă o capodoperă, pentru ca după câteva zile să cadă în cel mai mare ridicol. Și oricum, în funcție de unghiul din care privești sau de tabăra în care te afli, se poate spune că naufragiul nerazzurro e un lucru pozitiv, nu-i așa?

Revenind la Inter, o echipă care mult timp a jucat cel mai bun fotbal din Serie A și unul dintre cele mai bune din Europa a terminat sezonul în genunchi. Semne pentru asta au existat (eșecul din Supercupă cu Milan, egalul de acasă cu Bologna, bătaia de la Florența), însă adrenalina și entuziasmul i-au dus pe ai lui Limone pe trei fronturi până spre final. Doar că a fost suficient un moment care să zguduie cu adevărat certitudinile echipei și s-a ales praful. Iar acel moment a fost golul lui Orsolini, la ultima fază a meciului de la Bologna. Au urmat eliminarea brutală din Cupă (confirmarea faptului că sezonul se va încheia fără vreo victorie în Derby della Madonnina) și meciul pierdut acasă cu Roma. Brusc, picioarele au devenit mai grele, consumul nervos a fost tot mai dificil de gestionat, presiunea, tot mai apăsătoare. Ultimul zvâc a fost returul cu Barcelona. Finalul a fost la Munchen, cu o umilință istorică, o traumă sportivă din care acest grup nici măcar nu a avut timp să încerce să-și revină, pentru că fotbalul de azi pare că nu se oprește vreodată și găsește tot felul de competiții noi și inutile.

Limone măcar a plecat să-și steargă lacrimile cu banii arabilor, ca în meme aia celebră. Lautaro și ceilalți trebuie să găsească ieșirea din tunel conduși de un antrenor cu doar 13 meciuri în Serie A, pus acolo în criză de timp și de soluții, oricât ar încerca Marotta să ne convingă de altceva. Practic, mănâncă niște rahat, cum ar zice chiar cel pe care l-a pus pe bancă.

Altfel, nu toate titlurile se câștigă (sau se pierd) cu echipele mici. Inter a lăsat pe drum câte 5 puncte cu ăia din Torino, Milan și Bologna și a făcut doar doar două egaluri cu Napoli. Când la final diferența este de un singur punct, concluzia e ușor de tras. Și, până la urmă, cine a tot pierdut puncte grele în ultimele minute ale unor meciuri ce acum se dovedesc decisive nu putea decât să strice tot sezonul pe final…

Cele mai puține goluri din 2012 încoace

Vă spuneam mai sus de recordurile negative ale campioanei. E cumva șocant numărul mic de goluri înscrise de Napoli. Coincidență sau nu, e și sezonul de Serie A cu cele mai puține goluri marcate, din ediția 2011/12 încoace. Atunci au fost 972. Acum, 973. Inter și Atalanta sunt singurele care au trecut de cota 70, podiumul atacurilor fiind completat de Lazio și Milan, ambele cu câte 61 de goluri. Și ambele rămase în afara Europei, ca să fie imaginea mai clară.

Măcar italienii au motiv de satisfacție că primii doi marcatori ai campionatului sunt ai lor. Chiar dacă unul, tocmai golgheterul Matteo Retegui, e naturalizat. Băiatul ajuns la Bergamo doar pentru că s-a rupt Scamacca a fost singurul care a dat peste 20 de goluri. 25, mai exact. Cu ocazia asta, a devenit doar al doilea jucător al Atalantei care iese capocannoniere, după Pippo, care avea și recordul stagional de goluri pentru ”La Dea” în Serie A (24). Moise Kean, venit după o stagiune de 0 goluri, a băgat-o de 19 ori în ațe pentru Fiorentina și a fost pe locul 2. Din sezonul 2013/14 nu au mai fost doi italieni în fruntea marcatorilor, Immobile și Luca Toni la vremea aia.

Suspans până la final

Partea aia cu atacanții, mai ales pentru o țară care plânge după niște centravanti serioși, poate oferi ceva motive de optimism. Doar până iei trei de la Norvegia și tremuri iar pentru calificarea la Cupa Mondială. Motive de optimism pot fi văzute și în suspansul care s-a păstrat până la sfârșit. Nu doar în lupta pentru Scudetto, ci și pentru celelalte obiective. Înainte de ultima etapă, încă erau în joc locuri de Liga Campionilor, Europa League, Conference, iar la retrogradare existau tot felul de scenarii, inclusiv unul cu un baraj pentru a rămâne în Serie A. Chestia asta, pe lângă lipsa unui repeat din 2020, susține teoria unui campionat totuși competitiv. Idee întărită de progresele făcute recent de reprezentantele Il Calcio în competițiile europene. Nu prea vin trofee continentale, dar italienii sunt acolo. Drept dovadă, în ultimii cinci ani, Italia a urcat de pe 4 pe 2 în rankingul UEFA, cu o îmbunătățire de aproape 30 de puncte. Pare că nu e chiar tutto di merda… Poate e doar o întâmplare că perioada asta bună coincide cu cea în care știți voi cine nu a câștigat titlul. La fel cum a fost o întâmplare că perioada de aur a Serie A, de la sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90, s-a suprapus cu cei aproape 10 ani în care Scudetto nu a ajuns la Torino.

Și dacă tot am pomenit de zebrele torineze, când s-a tras linie, tot ele au fost peste linia care delimitează Top 4 de restul. Sigur, cu ceva emoții, cu niște mame de bătaie grele de tot, precum acel 0-4 acasă cu Atalanta (echipă de podium și la un moment dat candidată la Scudetto, dar totuși…), o schimbare de antrenor pe parcurs (după startul încurajator al lui Thiago Motta), însă, până la urmă, au scos-o la capăt. Cumva, marea învinsă e Roma, care la un moment dat număra punctele până la retrogradare, doar pentru a fi mai revitalizată decât s-ar fi gândit oricine de revenitul de la pensie Claudio Ranieri. Ranieri, căruia anul trecut, cam pe vremea asta, îi dădeam premiul pentru toată cariera, pe care credeam că o încheiase. Acum, a fost la un accept de a deveni selecționerul Italiei… După cum începuse sezonul, calificarea în Europa e o performanță pentru giallorossi, însă regretele sunt îndreptățite. Alături de capitolini, în UEL merge Bologna, care a făcut pasul următor cu Italiano pe bancă și a luat Cupa Italiei, primul trofeu după 51 de ani. Apoi, firesc, și-a băgat picioarele în Serie A și a sfârșit pe locul 9. Depășită chiar și de Milan, dacă vă puteți imagina! Fiorentina se confirmă o certitudine a campionatului: indiferent ce se întâmplă în jurul ei, locul de Conference nu i-l ia nimeni.

Și așa se face că pe dinafară au rămas Lazio, care mult timp părea că se bate cu șanse mari la un loc de Liga Campionilor și a făcut un sezon chiar bun în UEL până la un punct, și Milan, care, ca orice echipă de locul 8, a trăit în acest sezon doar din satisfacția de a fi terminat neînvinsă în fața rivalei. În cinci meciuri chiar, unul dintre ele valorând Supercupa Italiei. Ce să mai și zic? Pare că cinciul e cifra sezonului pentru Inter.

Le altre

Como a fost nou-promovata cel mai bine clasată și una dintre poveștile sezonului în Serie A, un proiect care are continuitate. Și forță, pentru că Fabregas rămâne, deși i s-au dat târcoale de la Inter. Pare că și Nico Paz rămâne, iar investițiile interesante continuă. Așa că prezența în prima jumătate a clasamentului poate deveni lejer obișnuință. Torino rămâne aceeași oază de mediocritate, la fel ca Udinese, chiar dacă ambele au încercat niște păcăleli în primele etape, când au apărut neinvitate pe locul 1. Genoa a schimbat întâi antrenorul, apoi patronul și sub conducerea domnului Șucu a obținut o salvare liniștită, dar progresul față de stagiunea precedentă nu s-a văzut. Poate pentru că, de fapt, a fost regres.

Verona a avut a doua cea mai slabă apărare din Serie A, a doua cea mai mare diferență negativă de golaveraj, dar cumva a scăpat de retrogradare, chiar dacă în ultima etapă. Cagliari s-a salvat de asemenea, un lucru care era cert din momentul în care Davide Nicola a fost numit antrenor, iar Lecce nu a picat deși a avut cel mai slab atac al campionatului. Cât despre Parma, l-a pus pe Chivu la momentul potrivit. Ca să nu se întoarcă de unde a venit și ca să aibă și Inter pe cine pune pe bancă. În B au ajuns, Empoli (pe bune, D’Aversa?), Venezia (pe bune, Di Francesco?) și Monza, pe care o vedeam în pericol, dar nu chiar de ultimul loc.

Iar se schimbă într-o veselie

Nici nu se terminase bine sezonul, că deja începuse agitația pe bănci. La momentul ăsta, sunt deja 12 schimbări de antrenori, aproape de recordul de 14 din vara trecută. S-a plecat la arabi (Simonel), s-a improvizat, riscat sau cum vreți să-i spuneți (Chivu, la Inter), s-a găsit provocare nouă (Gasperini, de la Atalanta la Roma), s-a reîncălzit ciorbă (Sarri, la Lazio), s-a re-reîncălzit ciorbă (Allegri, la Milan), s-a renunțat surprinzător (Palladino, de la Fiorentina), s-a ales ciudat (Juric, la Atalanta), s-a atras atenția (Cuesta, la Parma), s-a înlocuit un atacant campion mondial cu altul (Gilardino pentru Pippo, la Pisa), s-a pus un debutant (Pisacane, la Cagliari), se mai bagă o fisă că poate-poate se iese din mediocritatea cronică (Baroni, la Torino), s-a decis prima retrogradată (Di Francesco, la Lecce)… Surpriza e că a rămas Conte, probabil singurul antrenor care mereu trebuie să negocieze dacă rămâne, deși are contract. Pare că totuși DeLa nu vrea să mai facă greșelile din 2023 și deja a băgat cărbuni, ca să-l convingă pe nebun să mai stea nițel. Acum e liniște, dar vin ele momentele grele…

În fine, cred că e momentul să trecem și la superlative, că așa v-am păcălit în titlu!

ECHIPA SEZONULUI

Svilar (Roma) – Dumfries (Inter), Rrahmani (Napoli – știu, îmi pare rău!), Bastoni (Inter), Nuno Tavares (Lazio) – McTominay (Napoli), Reijnders (Milan), Nico Paz (Como) – Orsolini (Bologna), Retegui (Atalanta), Kean (Fiorentina)

JUCĂTORUL (ȘI TRANSFERUL) SEZONULUI: SCOTT MCTOMINAY

În sezonul în care scoțienii au devenit o modă în Serie A, unul de-ai lor face doi în unu și pune de acord pe toată lumea că nu e doar cel mai bun transfer făcut de vreo echipă din Italia, ci și jucătorul sezonului. McTominay a venit pe final de mercato, pentru că Napoli nu reușise să-l ia pe Brescianini, deturnat de Atalanta, și a devenit o adevărată legendă lângă Vezuviu. A marcat 12 goluri, majoritatea decisive, totul culminând cu deschiderea scorului în ultima etapă. Când s-a înscris și în cursa pentru golul sezonului. Un altfel de Triplete… Vedem mai încolo dacă lui i-a ieșit!

ANTRENORUL SEZONULUI: CLAUDIO RANIERI

Aud strigătele de nemulțumire, dar le ignor grațios și cu zâmbetul pe buze. Nu, nu Toni Gonde e antrenorul sezonului, ci simpaticul bătrânel revenit din retragere pentru o ultimă aventură cu Roma lui. Și ce aventură a fost! Rămân la părerea că dacă reușea să termine în Top 4, ar fi fost Mona Lisa carierei lui. Excepție titlul cu Leicester, care e ceva cu adevărat miraculos (se aude acolo, la Toni?). În orice caz, revirimentul formidabil al capitolinilor, care aproape l-a dus în funcția de Commissario Tecnico, și eleganța de care a dat dovadă tot timpul sunt argumente în favoarea acestei alegeri. Plus că a reușit să se retragă fără să piardă în Derby della Capitale.

CEL MAI MARE PROGRES: MOISE KEAN

De la un campionat cu 0 goluri, la locul 2 în clasamentul golgheterilor și primul sezon cu peste 10 goluri din 2020/21 încoace. Orice aș adăuga ar fi de prisos, cum s-ar zice în bătrâni.

CEL MAI BUN TÂNĂR: NICO PAZ

Printre cel mai mișto de urmărit fotbaliști care au venit în Serie A în ultimii ani. Nico Paz e un fuoriclasse în devenire, iar faptul că aproape sigur va rămâne la Como încă un an arată potențialul pe care îl au băieții de lângă lac să devină o echipă importantă.

BIDONUL SEZONULUI: DOUGLAS LUIZ

A fost ceva bătaie între el și altă zebră, Koopmeiners. Olandezul a costat mai mult, dar parcă a mai și mișcat pe ici, pe colo. Nu mult, nu de banii dați pe el, dar ceva tot a mai lăsat în urmă. Brazilianul, în schimb, venit cu statutul de star din Premier League, s-a dovedit un eșec răsunător, ”ajutat” și de niște probleme medicale.

MECIUL SEZONULUI: INTER – J******S 4-4

O nebunie plină de haos, cu exagerat de multe goluri, răsturnări de scor și un rezultat care a arătat problemele ambelor echipe și a dat curaj rivalelor. Pentru că s-a văzut că nici Inter nu mai era balaurul din sezonul precedent, nici ăia din Torino nu deveniseră brusc o echipă cu vreo apărare inexpugnabilă.

Altfel, pentru neutri, a fost un meci frumos de fotbal.

GOLUL SEZONULUI

Ok, după cum spuneam la început, nu Kenan Yıldız vs Torino. Un gol care nu prinde nici Top 10 al sezonului. Am eu cinci propuneri și vă las un sondaj să votați.

Așadar: slalomul lui Neres cu Fiorentina, figura de karate a lui Kean cu Genoa, călcâiul cu Ndoye cu Napoli, șutul de la aproape mijlocul terenului al lui Che Adams cu Empoli și ștachia lui Barella cu Lazio.

Cine a marcat golul sezonului 2024/25 în Serie A?

View Results

Loading ... Loading ...

Pentru mine e bătaie între Kean și Barella. O să merg cu al meu, fără să simt că sunt subiectiv.

ASSISTUL SEZONULUI

Iete, un alt gol mai reușit decât ăla al lui Yıldız. Execuția în sine era suficientă, însă devierea-assist a lui Artem Dovbyk face toată faza.

PARADA SEZONULUI

Zion Suzuki, fără să stau pe gânduri. Și e posibil să o fi spus încă de când am băgat-o în Contropiedele respectiv. Recunosc însă că tripla intervenție a lui De Gea împotriva lui Como a fost o rivală pe măsură.

”PUȘCAȘUL” SEZONULUI

Ratarea lui Man împotriva lui Como e imaginea declinului pe care al nostru l-a avut, după startul ăla lansat de. Și putea avea consecințe pentru rămânerea Parmei în Serie A. Ce a făcut Thorsby la Lecce nu are rival, din punctul meu de vedere. Și totuși, șansa irosită de Arnautovic în penultima etapă, cu Lazio, care putea însemna câștigarea titlului, a avut cea mai mare greutate. Eu când scriam că poate fi omul Scudetto nu la asta mă gândeam…

MAZZARRI AWARD

Desigur că trebuie să fie Toni Gonde, cu celebra sa declarație de la finalul meciului cu Venezia: „Non so perché il campo non sia stato bagnato, la palla non scorreva. Forse è la prima volta che accade quest’anno, ho anche chiesto a Di Francesco se fosse stata un’idea loro e mi ha detto di no”. Altfel, în cele din urmă, s-a dovedit că terenul chiar fusese udat.

PORECLA SEZONULUI

”McFratm”, așa cum i-au spus figli del Vesuvio lui McTominay e poezie. Însă ”Apribottiglie” e fantastică, din punct de vedere al imaginației. Jucătorul care a deschis scorul de cele mai multe ori în sezonul ăsta de Serie A, inclusiv în meciul la finalul căruia s-a deschis șampania…

NEAȘTEPTATA TIKI-TAKA A SEZONULUI

Mâna sus dacă e cineva care chiar se aștepta să o vadă aici pe Cagliari.

Ragazzi, într-un final, am ajuns la final! Cam atât de la mine, vă aștept nemulțumirile sau completările pe adresa redacției. Până atunci, vacanță plăcută și vă las, ca de obicei, cu un cântecel.

Ciao, pa!

Sursa foto deschidere: goal.com

Dacă vrei să susții blogul sau pur și simplu să dai o bere
Ori dacă te simți generos
O poți face aici ⤵
Become a Patron!

No comments yet
claudio ranieri inter napoli nico paz scott mctominay serie a

Lasă un răspuns