Când a înțepat mingea peste Mondragon, în 1998, e posibil ca Adrian Ilie să fi marcat cel mai frumos gol al României la Cupa Mondială.
Se întâmplă rar să bați aceeași echipă la două ediții consecutive ale Cupei Mondiale. Și mai rar e să-i dai de fiecare dată niște goluri pe care nu le va uita vreodată. Clientul nostru a fost Columbia. În 1994, le-am dezumflat ambițiile anunțate mai mult de Pele cu un 3-1 decis de dubla lui Răducioiu și golul excepțional al lui Hagi. Peste 4 ani, la Lyon, în Franța, cel mai ”înțepător” atacant al României, Adrian Ilie, a venit cu marca înregistrată și a înscris „magnifiiiic”, vorba lui Emil Grădinescu.
Cumva, toată lumea aștepta golul ăla. Adrian Ilie a mers la Coupe du Monde după o jumătate de sezon fantastică în La Liga. Nu era vreo surpriză. În anii ăia, ai noștri se simțeau excelent în campionatul Spaniei, unde se remarcau aproape în fiecare weekend. Doar că olteanul pe care Valencia l-a transferat de la Galatasaray a fost un hit cum nu prea am avut. A luat Primera pe sus, iar Ranieri i-a spus ”Cobra”. Și nu fără motiv. Scărițele alea cu care pedepsea portarii au devenit ceva banal și toată lumea era curioasă să vadă dacă băiatul nostru putea face chestia asta și pe cea mai mare scenă, în văzul tuturor.
La Cupa Mondială din 1998, a fost singura dată când România s-a numărat printre capii de serie la tragerea la sorți. Spre marele necaz al englezilor. Evident că am nimerit cu Anglia, ca să-i închidem gura, iar celelalte adversare au fost Tunisia și Columbia, ca s-o mai batem o dată. La fel ca în 1994, am început cu sud-americanii. Care nu au mai venit cu aura aia de favoriți, de învingători cu 5-0 ai Argentinei la Buenos Aires. Nici echipa nu mai era aceeași. Apăruseră ceva fețe noi, dar greii, precum Valderrama, Rincon, Valencia, Asprilla, încă erau acolo.
Bine, și la noi erau ceva schimbări față de Mondialul american. Generația de Aur încă mai putea, se calificase fără înfrângere în preliminarii, unde lăsase doar două puncte, în ultima etapă, dar se afla deja pe panta descendentă. Era și o oarecare tensiune, probabil firească după toți anii ăia intenși. Înainte de plecarea în Franța, Stelică a împărțit cu dărnicie degete mijlocii fanilor de pe Ghencea, la amicalul cu Paraguay. După meci, Hagi a avut celebra conferință de presă în care ne-a anunțat ce va urma, iar noi nu l-am crezut. Am mai și râs de el. Și nu doar „ăla cu mustață”… Și nici statuile nu le-am făcut.
Cam ăsta era contextul înaintea partidei din 15 iunie, de pe fostul Gerland. Noi am intrat cu Stelică, Bursucu’, Filipescu, Baciu’, Ciobi, Dorinel, Gâlcă, Gabi Popescu, Gicanu’, Vio Moldovan și, desigur, Adrian Ilie. Cam defensivi ca așezare, însă jocul a fost controlat de noi. Nu foarte clar, dar nici nu au mai existat momentele de asediu din 1994 la poarta noastră. Ne cam duceam spre un 0-0 la pauză. A mai fost totuși timp de o fază, pentru că tocmai se arătaseră minutele de prelungire de la margine.
Adrian Ilie a primit undeva pe stânga, aproape de tușă. I-a pasat lui Hagi și a plecat pentru un-doi. Gică a înțeles imediat ce trebuie să facă. A improvizat repede un călcâi și și-a lăsat urmașul să facă restul. Întâi, un dribling scurt în fața lui Mauricio Serna. Apoi, exact când Ever Palacios s-a aruncat disperat cu picioarele înainte, ca să blocheze cumva execuția care urma, al nostru a băgat piciorul sub minge suficient cât să treacă de uriașul Mondragon și să se ducă, ascultătoare, aproape de vinclu, la lung. Golul pe care îl aștepta toată lumea tocmai se întâmplase.
A fost și golul care a decis meciul. Nu a mai fost o victorie strălucitoare, precum în 1994, însă execuția superbă a lui Adrian Ilie a fost suficientă pentru a transforma acel 1-0 într-un succes memorabil. Și probabil doar ”Cobra” putea eclipsa golul ăla. Nici nu a lipsit mult să o facă. Dacă intra asta contra Angliei, azi eram aici să vorbim despre altceva… Fără ca asta să însemne că bijuteria de la Lyon e mai puțin valoroasă.