La Cupa Mondială din 2006, Alex Del Piero a intrat în prelungirile semifinalei cu Germania și a fost implicat în cele două goluri care au adus calificarea Italiei. Golul pe care l-a marcat, după un contraatac minunat, a rămas în istorie.
Știți că una dintre glumele mele preferate e aia cu „Italia e doar o Românie care a reușit în viață”. E valabil și la fotbal. Uite, de exemplu, Squadra Azzurra ratează Cupa Mondială pentru a doua oară la rând, astfel că, la fel ca noi, italienii trăiesc acum doar din amintiri. Doar că în timp ce noi nu ne putem aminti decât de o victorie – splendidă, e adevărat – din optimile de finală, ei au vreo patru titluri mondiale de care să povestească în timp ce se uită la alții. A prins toată lumea ideea, da?
Cupa Mondială din 2006 a fost ultimul turneu mare făcut de Italia până la Europeanul de anul trecut. Sunt deja 16 ani de atunci, dar sunt convins că încă vă e proaspăt în memorie Mondialul din Germania, pe care Squadra Azzurra l-a câștigat în contextul scandalului Calciopoli. Cumva, s-a repetat povestea din 1982, când băieții în albastru au mers și au luat trofeul, după ce Il Calcio fusese puțin dat peste cap de Totonero.
Indiscutabil, meciul de referință al azzurrilor în 2006 a fost semifinala de la Dortmund cu Germania. Nemții eliminaseră Argentina în sferturi și jucau pe un stadion pe care nu pierduseră niciodată până atunci. A fost un meci intens și tactic în egală măsură. Dar goluri, deloc. S-a intrat în prelungiri și, precum în legendara semifinală din 1970, acolo s-a întâmplat totul.
Marcello Lippi a acționat neitalienește, în sensul că folosit cele 3 schimbări pentru a băga doar atacanți, în condițiile în care a scos unul singur. Ultimul intrat a fost Del Piero, în minutul 104. În 2006, ”Pinturicchio” avea deja 32 de ani. A mers la Mondiale chinuit de incertitudini, din cauza deja amintitului Calciopoli: „Am jucat la Mondiale fără să știu unde aveam să evoluez în lunile următoare. Nu echipa era în dubiu, dar nu știam dacă va fi Serie A, Serie B sau câte puncte de penalizare vom primi”. Ceilalți atacanți din lot erau Totti, Luca Toni, Gilardino, Pippo Inzaghi și Iaquinta. Cumva, nu a fost chiar o surpriză că, deși a fost pe teren în 5 din cele 7 partide ale Italiei, a prins doar 169 de minute, fiind titular o singură dată (în optimi, contra Australiei).
Contra Germaniei, Del Piero l-a înlocuit pe Simone Perrotta și avea să-și pună serios amprenta pe acel 2-0 final. În minutul 119, a executat cornerul în urma căruia Fabio Grosso a deschis scorul și a produs un remake al celebrei bucurii a lui Tardelli, din ’82. Bine, acolo, marele merit a fost totuși al lui Pirlo, care a fost inspirat și s-a gândit că, în loc să tragă, mai bine i-o așază fundașului stânga aflat în momentul de grație al carierei. Și bine a făcut.
Însă momentul lui Del Piero a venit un minut și ceva mai târziu. Germanii s-au aruncat disperați în atac, în încercarea de a egala. Cannavaro a ieșit senzațional din apărare și i-a dat mingea lui Totti, declanșând astfel minunăția de contră. ”Er Pupone” a continuat cu Gilardino, și de aici a început magia. Vă mai amintiți cum își sărbătorea Gila golurile, mimând un cântat la vioară? Adevărul e că niciodată n-a mai fost mai artist decât atunci când i-a pasat lui Del Piero, care a terminat contraatacul ăla antologic cu o execuție marcă înregistrată: a pus-o cu o ușurință greu de explicat în vinclu, la lung.
„Beppe, andiamo a Berlino!”, a urlat ușor isteric Caressa, în direcția colegului de comentariu, Bergomi. Un alt moment memorabil al acelei veri senzaționale. Care s-a încheiat cu Italia campioană mondială pentru a patra oară. În finala decisă la loviturile de la 11 metri, Del Piero a intrat în minutul 86 și a transformat în seria a patra, înainte ca neașteptatul erou al turneului, Grosso, să aducă victoria.
Sursa foto deschidere: calciomercato.com