Când a marcat contra Argentinei, în 1998, Dennis Bergkamp a făcut mai mult decât să-și califice naționala în semifinalele Cupei Mondiale. Probabil a reușit și să atingă perfecțiunea după care a alergat toată cariera.
Ca interist, eşti obişnuit să vezi cum conducătorii clubului fac tâmpenii. Modul în care renunță ușor la niște fotbaliști extraordinari, de exemplu. Moratti e un etalon și din punctul ăsta de vedere. Doar din timpul președinției lui s-ar face un top decent. Cred însă că la Bergkamp nu ar fi renunțat. Dennis era din categoria aia care îi intra la suflet și nu-i mai ieșea. Deși exemplul Roby Baggio… Poate așa îmi place mie să cred, pentru că eu oftez inevitabil şi spun de fiecare dată, atunci când vine vorba despre el, „bă, ce uşor l-a dat Inter!”.
Adevărul e că Bergkamp nu te putea lăsa indiferent. Cruyff s-a grăbit să-l ia la prima echipă a lui Ajax. După debutul oficial, în vestiar, Frank Rijkaard, deja un veteran, l-a măsurat atent și l-a întrebat: „Și câți ani zici că ai, puștiule? 17?”. Apoi a prezis că „o să ai un viitor luminos”. Nu s-a înșelat. Adolescentul timid, care la primul meci ca senior a fost dus la stadion de părinți, a progresat rapid și a devenit un fotbalist excepțional. Și cu o personalitate suficient de puternică pentru a-i face față lui van Gaal, cu care s-a cam ciondănit înainte de a pleca în Italia. La Inter nu a reușit niciodată să se integreze cu adevărat. Italienii din echipă, în frunte cu Bergomi, au încercat să-l antureze, dar stilul lui de viață era diferit. Tot din perioada italiană a carierei vine și celebra lui teamă de avion. Când a plecat la Arsenal, a fost o ușurare. Și-a găsit locul și a putut să-și vadă doar de fotbal. Și a făcut-o grozav…
La al doilea lui Mondial, în 1998, Bergkamp a mers ca ”tunar”. Campion al Angliei și câștigător al Cupei, alături de prima mare echipă creată de Arsene Wenger pe Highbury. Era într-o formă grozavă și avea un moral excelent. În plus, Olanda a dus în Franța o generație fantastică, iar sfertul de finală cu Argentina, de pe Velodrome, a rămas până azi unul dintre meciurile mele preferate de la Cupa Mondială. Un meci care i-a avut pe teren, printre alții, pe van der Sar, fraţii De Boer, Kluivert, Jonk, Davids, Overmars, Zanetti, Sensini, Simeone, Veron, Ortega, Claudio Lopez sau Batistuta. Deasupra tuturor, Dennis.
Olandezii au dat gol primii. Kluivert, în minutul 12. Din assistul lui Bergkamp. Claudio Lopez, ”Piojo”, a făcut 1-1 după doar 5 minute. S-a început tare, s-a continuat la fel, dar golurile nu au mai venit. ”Portocala” a rămas în 10 cu vreun sfert de oră înainte de final, când Numan a luat al doilea galben. Argentinienii au egalat și la roșii. Prin minutul 87, Ortega a încercat să scoată un penalty, apoi s-a luat cu van der Sar. N-a făcut decât să plece mai devreme la vestiare. 1-1 peste tot și se părea că vin prelungirile. A venit, în schimb, faza rămasă în legendă.
Cumva ironic, ţinând cont de faptul că e vorba despre Olanda şi fotbal-total, golul a venit după o minge lungă. „Pasă lungă”, insistă autorul ei, Frank de Boer. O pasă dificil de controlat totuşi, dar Bergkamp a sărit atât de natural şi a controlat mingea cu atâta uşurinţă, încât totul a părut perfect normal. Ntz, a fost sublim! Probabil, rezultatul exerciţiilor pe care le făcea în copilărie, când trăgea ore în şir cu mingea într-un perete, şi cu stângul, şi cu dreptul, pentru a-i înţelege toate secretele. E poveste spusă în autobiografia lui, pe care o recomand călduros pe această cale. Revenind însă la fază, a urmat un dribling scurt care l-a scos din joc pe Ayala. Tot Dennis a povestit că a fost momentul în care a înţeles că nimic nu poate merge rău. Iar finalizarea aia elegantă, la colţul lung, în „acoperişul” porţii, a confirmat asta. Apoi, comentariul dezlănţuit al olandezului de la microfon, care nu se mai putea opri din a-i repeta numele artistului.
Golul ăla, o combinație perfectă de tehnică, coordonare, control și sânge rece, la limita artei, a fost de un nivel incredibil chiar şi pentru standardele unui fotbalist uriaş cum a fost Dennis Bergkamp. Apogeul unei lupte pe care a început-o de mic copil. „A vrut mereu să atingă perfecțiunea. A luat asta de la tata, care nu a fost niciodată mulțumit. Motto-ul lui era: ’Mereu poți mai bine’. A devenit și motto-ul lui Dennis”, a povestit unul dintre frații săi, Wim.
„Nu există meciul perfect, dar acel moment a fost perfect”, a concluzionat Bergkamp.
Sursa foto deschidere: fifa.com