Meciul în care Roberto Baggio i-a salvat postul „dușmanului” Lippi

Roberto Baggio face parte din categoria aia foarte rară a jucătorilor aflați deasupra oricărei rivalități. Pur și simplu, nu poți să-l urăști. A jucat la toate cele trei mari cluburi ale Italiei, însă e iubit peste tot. A ratat un penalty care a costat-o pe Italia un titlu mondial, dar nimeni nu-i reproșează asta. O face el suficient…

Există multe motive pentru care Baggio e iubit de toată lumea. Unul dintre ele e că, deși nu a fost un tip conflictual, a avut de suferit din cauza unor antrenori mult prea stricţi, precum Arrigo Sacchi, Fabio Capello sau Marcello Lippi, care au încercat să-i limiteze libertatea de care avea nevoie pe teren. Un sacrificiu pe altarul tacticii atât de dragă italienilor. A răspuns de fiecare dată cum știa el mai bine. Pe Sacchi l-a cărat în finala Mondialului din 1994, prin golurile sale. Lui Lippi i-a salvat postul la Inter, chiar dacă asta a însemnat plecarea lui de la clubul pe care a recunoscut că l-a iubit în copilărie.

Și așa ajungem la meciul cu Parma, din finalul sezonului 1999/2000. Un baraj pentru ultimul loc de Liga Campionilor, disputat pe Bentegodi. Înaintea partidei, Massimo Moratti a anunţat că Lippi rămâne antrenorul nerazzurrilor doar în cazul unei victorii. Însă acest lucru însemna finalul carierei la Milano pentru Baggio. Roby a decis să-şi organizeze propria ieşire din scenă şi a oferit o prestaţie care este considerată una dintre capodoperele carierei sale.

Un raport imposibil

Roberto Baggio şi Marcello Lippi nu s-au înţeles niciodată. Raportul dintre ei a fost imposibil încă de la început. Au lucrat prima oară împreună în sezonul 1994/95. Purtau tricouri în dungi alb-negre și au cucerit un Scudetto așteptat de aproape un deceniu la Torino. Baggio a ratat mare parte din prima jumătate a campionatului, din cauza unor probleme la genunchi (povestea carierei lui), dar când a revenit a avut un aport important la câştigarea titlului.

Dar Lippi nu l-a considerat niciodată fundamental. La fel de adevărat este faptul că, în acea perioadă, începuse ascensiunea unui anumit Alessandro Del Piero, astfel că omul de pe banca bianconerilor nu a avut vreo obiecţie atunci când Baggio a fost vândut la Milan, în vara anului 1995, chiar dacă fanii aveau altă părere.

Cei doi s-au reîntâlnit patru ani mai târziu, în 1999, an în care Massimo Moratti l-a adus pe Lippi la Inter. Baggio petrecuse deja un sezon în nerazzurro, unul deloc reuşit, pentru că echipa ratase calificarea în cupele europene. Așa că Il Presidente a făcut ce făcea el pe vremea aia: a aruncat cu banii și a cumpărat atacanți. În vara aia, la Milano a ajuns și Christian Vieri, luat de la Lazio pe o sumă uriașă pe vremea aia, dar care azi i-ar face să zâmbească pe șefii ultimei clasate din Premier League.

Ar fi trebuit să fie începutul unei perioade de dominaţie pentru Inter. Fanii visau cu ochii deschişi la un atac format din Ronaldo, Vieri şi Baggio. În cele din urmă, s-a dovedit a fi un alt eşec răsunător pentru nerazzurri (desigur!). Iar la acest lucru au contribuit şi tensiunile dintre Roby şi antrenor.

„Lippi mi-a declarat război din prima zi, fără niciun moment de pauză, fără un motiv plauzibil, fără sens şi fără logică. Problema era că şi atunci când nu jucam, numele meu se afla mereu pe buzele oamenilor, iar Lippi nu reuşea să se facă plăcut şi nu putea accepta acest lucru. A vrut să mă distrugă, să mă anihileze, dar nu a reuşit”, a povestit Baggio.

Dovada că Lippi nu-l avea la inimă pe Baggio este o întâmplare petrecută în timpul unei şedinţe de pregătire la Appiano. „Jucam un meci de antrenament şi i-am dat o pasă de peste 40 de metri lui Bobo Vieri, iar acesta a marcat. S-a întors către mine şi m-a aplaudat, la fel cum a făcut şi Christian Panucci. Un lucru normal între coechipieri. Dar Lippi a luat-o razna. «Vieri, Panucci, ce căcat faceţi? Credeţi că suntem la teatru? Nu suntem aici pentru a ne aplauda unul pe altul, suntem aici pentru a munci!»”, şi-a amintit „Divinul”.

Episodul este amintit şi de Javier Zanetti în autobiografia sa, „Giocare da uomo”, în care Pupi spune că Lippi nu a reuşit să se impună la Inter, în ciuda CV-ului său impresionant, pentru că era ușor arogant. „Diferenţele culturale dintre juventini şi interişti” păreau ireconciliabile.

„Lippi e juventin şi a venit la Appiano Gentile simţindu-se puţin precum un colonizator englez din secolul XVIII, care a debarcat pe un pământ îndepărtat pentru a-l civiliza”, explică Zanetti. Vestiarului interist nu i-a plăcut acest fel de a fi privit de sus, la fel cum nu i-a picat bine atunci când, înaintea unui meci din deplasare cu băieții răi din Piemont, Lippi le-a spus jucătorilor săi că „de fiecare dată când jucaţi la Torino, o faceţi cu frică. Îmi amintesc bine cu câtă teamă evoluaţi când eu eram antrenor la Juventus”.

Totuşi, iniţial, relaţia dintre Lippi şi Baggio părea să funcţioneze şi nu anunţa ceea ce a urmat. „Când a venit la Inter, Lippi a dorit să discute cu mine şi, în timpul acelei discuţii, mi-a spus că figurez în planurile lui şi că sunt un jucător foarte important pentru el. Am plecat în vacanţă convins că voi avea un rol în noul sezon. M-am întors şi am văzut că lucrurile s-au schimbat. Nu şi-a respectat promisiunea”, declara Baggio, într-un interviu pentru Gazzetta dello Sport, în decembrie 1999.

Păstrându-și tonul arogant, Lippi a răspuns că „aici nu este FC Baggio. Eu trebuie să fac Interul să câştige. Baggio are dreptate, nu mi-am ţinut promisiunea pe care i-am făcut-o, iar pentru asta există un motiv. Până acum, a fost mai mereu accidentat. Mai mult decât atât, nu era posibil să-l pun în teren, în condiţiile în care aveam deja în minte o echipă încă din perioada de pregătire. Alegerea mea nu are la bază nici antipatia, nici simpatia pentru cineva. Toţi jucătorii cunosc modul în care mă comport faţă de ei. Treaba mea este să găsesc cele mai bune soluţii posibile şi să aleg fotbaliştii care sunt în cea mai bună formă”.

Privind din perspectiva antrenorului, raţionamentul este cât se poate de corect. Dar este dificil să te situezi de partea lui Lippi în condiţiile în care, deşi folosit rar, Baggio îşi făcea treaba de fiecare dată. Aşa cum s-a întâmplat, de exemplu, în prima etapă a returului din sezonul 1999/2000. Inter juca la Verona, cu Hellas, iar la pauză era condusă cu 1-0. În partea a doua, Roby a intrat pe teren şi a făcut faza din care Recoba a egalat, înainte de a aduce victoria nerazzurrilor pe final.

Cea mai frumoasă despărţire

Inter a început cu ambiţii mari sezonul 1999/2000. Dar, după un start foarte bun, au apărut problemele (clasic!), iar echipa a terminat campionatul doar pe locul 4, la egalitate de puncte cu Parma, care s-a clasat a cincea. Deși băieții în negru și albastru aveau și avantajul rezultatelor directe (5-1 şi 1-1), şi pe cel al golaverajului (+22, faţă de +15), a patra reprezentantă a Italiei în Liga Campionilor s-a decis într-un meci de baraj.

S-a jucat la Verona, în 23 mai 2000, şi a fost cântecul de lebădă al lui Baggio în nerazzurro.

Roby a fost titular doar din cauza (datorită?) problemelor de lot. Nimeni nu l-ar fi acuzat dacă nu ar fi dat totul. Ar fi vrut să rămână, dar nu era loc și pentru el, și pentru Lippi. A ales să fie profesionist până la capăt, ca un campion adevărat.

Încă din primele minute, Baggio a luat jocul pe cont propriu. Cele mai periculoase acţiuni au plecat de la el. Dar şansele Interului de a câştiga au suferit o grea lovitură după ceva mai mult de jumătate de oră. Vieri, golgheterul echipei în acel sezon, s-a accidentat şi a fost înlocuit de Ivan Zamorano. Poate că nu era o idee așa proastă ca Moratti să cumpere o groază de atacanți, până la urmă…

Îngrijorarea a durat puțin. În minutul 36, Cauet a obţinut o lovitură liberă din colţul careului, în partea dreaptă. În mod normal, o poziţie pentru un jucător de picior stâng. Lângă minge a rămas doar Baggio. „Urmează probabil o centrare”, s-a gândit toată lumea. În schimb, „Codița Divină” l-a surprins pe Gianluigi Buffon cu o execuţie directă, pe lângă zid. 1-0. Primul pas al lui Lippi spre păstrarea postului. Și primul al lui Roby spre despărţirea de Inter.

Totuși, Parma rămânea un adversar teribil, cu mulți jucători excelenți, capabili să influenţeze decisiv soarta unui meci. Alberto Malesani se baza, printre alţii, pe Thuram, Cannavaro, Dino Baggio, Crespo sau Amoroso. Totuşi, a egalat Mario Stanic, abia intrat pe teren, când mai erau de jucat doar vreo 20 de minute.

Senzația era că barajul se duce spre prelungiri,pentru un plus de dramatism. Apoi, în minutul 84, Recoba a demarat pe partea stângă, de unde a trimis o centrare plouată în careul Parmei. Zamorano a câştigat duelul aerian cu Fabio Cannavaro şi a întors mingea la 17-18 metri de poarta lui Buffon. Acolo aştepta Baggio, care şi-a potrivit paşii şi a tras fantastic cu stângul. Din prima, curat şi imparabil. Expresia pură a unui talent unic. Un gol excepțional, care a salvat un alt sezon cenuşiu al Interului. Şi un adio glorios. Cel mai frumos mod de a se despărţi de fanii care au stat mereu de partea lui.

Baggio a luat 10 în Gazzetta dello Sport

La un minut după ce a marcat al doilea gol, Baggio a fost înlocuit cu Fresi. A fost momentul în care „Il Divin Codino” a triumfat definitiv în faţa lui Lippi. Ieşirea sa de pe teren a fost un lung şi meritat standing ovation din partea unor fani care înţelegeau că pierd unul dintre cei mai importanţi jucători din istoria fotbalului italian. Golul de 3-1, înscris de Zamorano în meciului, a trecut aproape neobservat.

„A fost un an dificil, dar eu sunt un profesionist serios, în ciuda problemelor cu antrenorul. Am demonstrat-o şi în acest sezon, aţi văzut-o şi în această seară”, a spus Baggio la finalul meciului, în timp ce, pe rând, coechipierii săi treceau pe la el să-l felicite. Întrebat dacă va continua la Inter, a răspuns că nu ştie. Dar toată lumea ştia deja.

În vara anului 2000, Roberto Baggio a plecat de la Inter şi a semnat cu Brescia, unde a petrecut un final frumos de carieră. Lippi a rămas, dar nu pentru mult timp. În startul sezonului următor, a fost eliminat rușinos în preliminariile Ligii Campionilor, după o dublă cu suedezii de la Helsingborg, iar în prima etapă din Serie A, a pierdut pe terenul Regginei (1-2), meci la finalul căruia, cu aceeaşi aroganţă care îi era caracteristică, a declarat că jucătorii săi „merită câte un şut în fund”. A fost prea mult pentru Massimo Moratti, care l-a demis pe antrenorul de la care aştepta atât de mult, dar care i-a oferit atât de puţin.

A doua zi după barajul cu Parma, Roberto Baggio a primit nota 10 în Gazzetta dello Sport, un lucru care se întâmplă extrem de rar. Înaintea lui, nota maximă le-a mai fost acordată lui Alessio Scarpi, care i-a salvat viaţa pe teren coechipierului său Gianluca Grassadonia, și rusului Igor Salenko, pentru cele cinci goluri marcate Camerunului la Cupa Mondială din 1994. După el, le-a mai fost acordată lui Buffon şi Cannavaro, după finala Cupei Mondiale din 2006, lui Diego Milito, pentru prestația din finala UCL din 2010, și lui Lewandowski, după ce i-a dat 4 Realului în semifinalele Ligii Campionilor.

Alături de dubla din victoria cu Real Madrid, în 1998, meciul cu Parma şi acea notă de 10 primită după reprezintă testamentul lui Baggio pentru fanii interişti. Care i-au fost mereu alături, iar la despărțire, pe Bentegodi, au afișat un banner cu un mesaj minunat: „Roby10 Grazie di esistere”.