Dacă mai citiți din când în când acest site, știți deja că în retrospectivele de final de an, Roger Federer are categoria lui. Pentru că așa a fost el dintotdeauna: în propria lui categorie. Acum, după ce s-a lăsat, cred că e un moment bun să vă spun și care este Federer-ul meu favorit, din foarte lunga și spectaculoasa colecție pe care a strâns-o de-a lungul anilor.
L-am iubit pe Federer pentru reverul ăla cu o mână, o artă pe cale de dispariție în tenis, pentru eleganța aristocratică și pentru ușurința dezarmantă cu care reușea lovituri imposibile. Mă rog, care păreau imposibile. Pentru că se dovedea că nu erau. Și totul venea atât de natural, atât de firesc, încât aveai senzația că îți pot ieși chiar și ție. Oh, well…
În cazul meu, admirația și fascinația pentru Federer e puțin surprinzătoare. Când am descoperit eu tenisul, pe la începutul anilor ’90, cu ocazia unui România – Marea Britanie în Cupa Davis, nu mi-a luat nimeni ochii. Auzisem ceva povești despre Năstase al nostru, despre Connors, despre McEnroe, dar, în perioada aia, toți mi se păreau prea serioși, prea atenți să nu iasă din rând, tunși și echipați regulamentar. Și apoi a apărut Agassi. Plete, bandane, cercei în urechi, blugi, echipament colorat. Genul ăla care parcă spunea „ce pula mea vreți, bă?”. Apoi am văzut finala de la Wimbledon, din 1992, și aia a fost. Îmi găsisem omul. Ușor ironic că tocmai după un moment în care Andre a fost nevoit să respecte normele.
Agassi a fost senzațional. Am suferit și m-am bucurat alături de el, autobiografia lui rămâne pentru mine cea mai bună a unui sportiv, dar e o mică ”problemă”: din punct de vedere al jocului, nu avea nimic în comun cu Federer. În plus, când Roger a apărut în circuit, nu avea altceva mai bun de făcut decât să mi-l bată pe Andre pe unde îl prindea. Nu mai eram chiar un copil, însă tot îmi era greu să accept bătăile alea. Curând am înțeles că, de fapt, Fed începuse să-i cam bată pe toți. Inclusiv pe Sampras, chiar la el acasă, la Wimbledon. Puștiul ăsta din Elveția trebuie să fie ceva special, totuși…
Când Agassi s-a lăsat, Federer era deja numărul 1 și începuse să facă prăpăd prin circuit și să-și construiască formidabila moștenire. Iar mie îmi sticleau ochii de fiecare dată când îl vedeam jucând. Știam că mereu se va întâmpla ceva deosebit, indiferet care era deznodământul unui meci. Mă uitam de fiecare dată la reverul ăla atât de frumos și mi se părea o jignire că cei mai mulți preferau să joace cu două mâini. Dar, până la urmă, Roger a zis-o cel mai bine: „Nimeni nu trebuie să joace la fel ca mine”. Bine, adevărul e că, oricum, nimeni nu o poate face…
Să revenim însă de unde am plecat. Așadar, Federer-ul meu preferat. S-a întâmplat la el acasă, la Basel, în 2002. Nu a câștigat turneul, pentru că a pierdut în semifinale, în fața lui David Nalbandian, cel care avea să ia trofeul. Nici măcar nu a fost un an bun pentru Roger. Dar a avut acea lovitură…
În sferturi, a jucat împotriva lui Andy Roddick, cel care avea să-i devină ”client” în următorii ani. L-a bătut în două seturi, 7-6, 6-1, însă meciul a rămas în istorie datorită unui punct incredibil din setul doi. Americanul a servit și a ieșit imediat la ”bătaie”, la fileu. Două voleuri care i-au permis să ia inițiativa, apoi un smash care părea să închidă punctul. Și apoi s-a întâmplat magia. Federer s-a dus după minge, a prins-o la înălțimea perfectă și a lovit la rândul său un smash uimitor din alergare, pe care l-a plasat aproape pe linie, pe lângă un Roddick care privea nedumerit. Un ”winner” uluitor!
Reacția americanului a fost una dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut vreodată pe un teren, indiferent de sport. Mai știți când jucați fotbal sau baschet sau orice alt sport cu un prieten și ăla ”scotea un iepure din joben”? Iar reacția era „mai du-te-n pula mea, bă, nesimțitule!”? Exact așa a făcut și Roddick. A aruncat cu racheta spre Federer și a zâmbit neputincios. Ținând cont de ceea ce a urmat ulterior în carierele lor, probabil că Andy nu a trecut niciodată cu adevărat peste punctul ăla.
Sunt 20 de ani de la punctul ăla câștigat, numai el știe cum, de Roger Federer. Încă nu era lider mondial sau campion de Grand Slam, ci doar o promisiune. Lovitura aia în sine a fost o promisiune. Pe care și-a respectat-o.