PSG a ieșit din nou cu strigături (la propriu și la figurat) din Liga Campionilor. Așa cum a remarcat Vincent Duluc, în L’Equipe, „nu mai este un accident, este o cultură” a eșecului. Ai crede că, până acum, parizienii au învățat să piardă. Ceea ce s-a întâmplat după 1-3 la Madrid a arătat că nu au făcut-o.
E adevărat că PSG, în ciuda istoriei sale relativ recente, nu este chiar un club fără tradiție. Prin anii ’90, s-a impus ca o echipă cult, datorită unor fotbaliști formidabili care au luminat și mai mult Orașului Luminilor. Weah, Ginola, Djorkaeff, Leonardo… Niște băieți! În deceniul ăla, Parisul a reușit să o elimine în sezoane consecutive pe Real Madrid. A jucat o semifinală de Liga Campionilor și a ajuns în doi ani la rând în finala Cupei Cupelor, câștigând trofeul o dată. E mult spus că a intrat în aristocrația fotbalului european, dar era ceva pe care se putea construi.
Probabil că asta și-au spus și oamenii ăia din Qatar când au preluat clubul. Oraș fantastic, echipă cu ceva în spate, un bazin important de fani. S-au gândit că pot răpune relativ ușor orice opoziție internă (vedeți ce fac aici?), pentru ca apoi să dea asaltul asupra Europei. Cu prima parte le-a mers și nu le-a mers. Faptul că PSG a pierdut niște titluri în fața lui Montpellier, Monaco și Lille arată că există totuși potențial de concurență. Dar este adevărat că hegemonia pariziană în Ligue 1 nu poate fi negată și că e nevoie de ceva extraordinar pentru ca bogații din capitală să nu fie primii la final.
Cu partea a doua e problema mare. Pentru că banii îți permit să cumperi staruri, să faci un Dream Team, dar chestii precum ADN-ul european și spiritul de apartenență se construiesc în timp. PSG vrea să cucerească Europa arzând etapele. Nu reușește decât să adune eșecuri răsunătoare. Prăbușirea din finalului celebrului 1-6 de pe Camp Nou, eliminarea cu Manchester United după victoria cu 2-0 de pe Old Trafford și implozia de pe Bernabeu, de marți, sunt simbolurile impotenței continentale a Parisului. Furia care a explodat la Madrid e doar o altă imagine a inabilității de a se ridica la înălțimea momentului. Și arată lipsa de stil a conducerii din capitala Franței, un alt lucru care nu poate fi cumpărat de la chioșcul din colț.
PSG și arta de a protesta
Naseer Al-Khelaifi nu este doar președintele lui PSG, ci și liderul ECA (European Club Association). Scandalul iscat de apariția Superligii l-a propulsat destul de sus în ierarhia fotbalului european, profitând și de relația apropiată pe care o are cu Aleksander Čeferin, șeful UEFA cu pretenții de cavaler salvator. De la înălțimea puterii mai mari pe care a primit-o, băiatul cu banii de la Paris ne dădea lecții despre cum ar trebui să fie fotbalul și ne dădea asigurări că „lucrăm pentru a construi un viitor mai bun pentru fotbalul european”. Apoi, colecția lui de vedete a rămas fără aer pe Bernabeu, iar el a reacționat ca un borfaș de rând, parcă școlit la ”scuola Moggi”.
La finalul meciului cu Real Madrid, Al-Khelaifi a dat buzna la vestiare să se certe cu arbitrul. Ba nu, să-l certe! Ca un conducător de club din Liga 1. Nu a fost singur, l-a avut alături pe Leonardo, portavocea lui obișnuită. Un președinte de club care urlă, dă în pereți, rupe fanionul unui asistent (deși se pare că asta a fost o chestie neintenționată) în fuckin’ Liga Campionilor! Oficialii madrileni s-au văzut obligați să cheme ceva securitate, pentru ca lucrurile să nu degenereze. Umblă vorba că Al-Khelaifi i-a strigat și un „te omor!” unei persoane care filma întreaga scenă. A intervenit și Leonardo, desigur. Nu ca să-și calmeze șeful, ci pentru a cere ca imaginile filmate să fie șterse.
Și toate astea de ce? Pentru un presupus fault la Donnarumma, în faza golului de 1-1. Care, chipurile, s-a dovedit decisiv. Un discurs care probabil merita aprofundat dacă ar fi fost un episod singular. Dar am văzut mai sus că singura tradiție europeană recentă a Parisului e să cadă când dă prima oară de greu. Iar în trecut, reacțiile oficialilor lui PSG au fost asemănătoare. Nu la fel de agresive, dar povestea pe care au spus-o a fost, mai mult sau mai puțin, aceeași. După 1-6 cu Barcelona, francezii au făcut plângere oficială la UEFA pentru arbitrajul lui Deniz Aytekin. După 1-3 cu Manchester United, Al-Khelaifi s-a plâns că penalty-ul acordat în final englezilor, care a consfințit eliminarea echipei sale, „e ușor de acordat împotriva lui PSG, dar nu și contra altor cluburi”. Oh, săraca victimă! Și nu, nu se întâmplă doar în Europa. Pare a fi politică oficială a clubului. Recent, după 1-3 cu Nantes în Ligue 1, Leonardo a ieșit la declarații și – ați ghicit! – s-a plâns de arbitraj.
Până la urmă, PSG rămâne doar o idee nematerializată. Un proiect gândit prost și executat parcă și mai prost. Iar la Madrid, în timp ce unii și-au pierdut mințile de fericire (imaginea cu Alaba și scaunul e emblematică), ceilalți și-au ieșit din minți din cauza neputinței de a scăpa de obsesia care crește de la an la an.
Sursa foto deschidere: psgtalk.com