Argentina și Brazilia au jucat o finală de Copa America până la 2 noaptea

argentina copa america 1937

Eclipsată complet de Euro, Copa America răspunde cu singura finală care chiar poate trezi interes: Argentina – Brazilia. Și pentru ca lucrurile să fie și mai interesante, se va juca pe Maracana, cu ceva public în tribune.

Oricât de mare e rivalitatea asta, oricât de veche e competiția în care se joacă și oricât de multe meciuri directe memorabile au jucat cele două echipe, Argentina și Brazilia se întâlnesc în finala de la Copa America pentru doar a patra oară în istorie. Bine, nu e singura curiozitate legată de turneul ăsta. Până la urmă, Maradona, Pele și Messi, pe care mulți i-ar putea considera cei mai buni fotbaliști sud-americani din toate timpurile (dar să nu-l uităm pe Ronaldo!), au strâns împreună fix 0 trofee. Dar asta e altă poveste…

Prima finală de Copa America disputată de marile forțe ale continentului s-a jucat în 1937. A avut loc la Buenos Aires, s-a terminat în jur de 2 noaptea (ora lor, nu e vorba de fusul orar) și e considerată adevăratul moment de început al rivalității dintre Argentina și Brazilia. Și a rămas singura finală câștigată de albicelesti în fața marilor dușmani.

Prima Copa America în nocturnă

Copa America din 1937 a început de fapt în decembrie 1936. La două zile după Crăciun, pe Estadio Gasómetro, Brazilia a bătut Peru cu 3-2, în primul meci al turneului. A fost, totodată, primul meci din istoria competiției disputat în nocturnă. Arena lui San Lorenzo era singura din Argentina care beneficia de lumină artificială la momentul ăla, astfel că acolo s-au jucat aproape toate meciurile.

De fapt, a fost o ediție a premierelor. Pentru prima oară au participat mai mult de cinci naționale. Gazdei Argentina i s-au alăturat Brazilia, Chile, Paraguay, Peru și Uruguay. Cele 6 echipe au jucat fiecare cu fiecare, iar prima în clasament la sfârșit pleca acasă cu trofeul. Pentru că s-a jucat vara, iar temperaturile în timpul zilei erau insuportabile, s-a decis ca majoritatea partidelor să se dispute în nocturnă. În plus, tot pe motiv de căldură mare, în repriza a doua au fost permise schimbările. O chestie avangardistă acum 8 decenii. Rețineți treaba cu schimbările, pentru că a contat enorm în cele din urmă.

Finala dinaintea finalei

La 3 zile după ce Brazilia a bătut Peru, Argentina a învins Chile (2-1). În condițiile în care Uruguay a ieșit repede din cărți, pentru că a comis-o cu Paraguay (2-4) și Chile (0-3), a devenit evident între cine se va da lupta. Selecao a câștigat cu Chile (6-4), Paraguay (5-0) și Uruguay (3-2) și le aștepta pe „Pume” în ultimul meci cu punctaj maxim. Gazdele n-au avut probleme cu Paraguay (6-1), apoi au dovedit cumva și Peru (1-0), dar au fost încurcate de cealaltă mare rivală, Uruguay, care avea 3-0 după nici o oră de joc. În cele din urmă, s-a terminat 3-2, însă argentinienii erau obligați să bată Brazilia.

La 30 ianuarie 1937, Enrique García, omul pe care Racing Club dăduse o gălăgie de bani cu un an înainte pentru a-l transfera de la Rosario Central, a înscris golul victoriei cu 1-0 pentru Argentina. Asta însemna egalitate de puncte cu Brazilia și disputarea unui meci de departajare. Finala, practic.

Violențe și-un erou de 19 ani

Meciul pentru titlu s-a jucat două zile mai târziu, la 1 februarie. Presa din Brazilia a scris că jucătorii brazilieni au fost atacați încă înainte de startul partidei. De suporteri, dar și de polițiștii argentinieni, care i-ar fi lovit pe câțiva dintre ei. Adevărat sau nu, e evident că a existat o stare de tensiune, care s-a transmis și pe teren. Ambele echipe au jucat dur și vă puteți imagina cam ce însemna asta cu mai mult de 8 decenii în urmă. În America de Sud! Ceea ce a urmat era inevitabil.

Cu vreo 10 minute înainte de pauză, unul dintre jucătorii brazilieni l-a lovit ca pe stradă pe Francisco Varallo, una dintre legendele Bocăi. De aici a ieșit o bătaie în toată regula, iar meciul a fost întrerupt în jur de 40 de minute. Imediat după ce s-a reluat, Roberto Cherro, alt nume mare de tot pe La Bombonera, și-a luat-o de la un adversar. Altă încăierare, altă întrerupere, deși nu la fel de lungă. Arbitrul a decis să oprească prima repriză mai devreme. Cumva, meciul a ajuns în minutul 90, dar vestea proastă a fost că scorul era tot 0-0. Așa că toată tensiunea aia și toți nervii întinși la maximum mergeau în prelungiri. Acolo unde a intrat în scenă Vicente de la Mata.

Un puști din Rosario, care abia împlinise 19 ani, și care avea propriul război de dus. Fără legătură cu incidentele din timpul finalei. La aceeași Copa America, de la Mata a fost titular în înfrângerea cu Uruguay. Doar că antrenorul l-a schimbat la pauză. Nu i-a picat deloc bine, așa că atunci când a fost trimis pe teren contra Braziliei, în minutul 84, în locul accidentatului Varallo, a intrat decis să facă uitată „rușinea” aia. Nu-i putea ieși mai bine. A deschis scorul în minutul 102, apoi a făcut dubla peste 10 minute. Iar Argentina a câștigat cu 2-0 și a devenit campioana Americii de Sud pentru a cincea oară.

După meci, în vestiar, primul care l-a îmbrățișat a fost Bernabé Ferreyra. Omul pentru care River Plate a plătit o sumă scandaloasă pentru acele vremuri, aducându-și astfel contribuția la supranumele „Milionarii”. Argentinienii au văzut în acel moment un transfer de putere. De la Mata a devenit la rândul lui un star. La Independiente, a format un trio teribil cu Antonio Sastre și Arsenio Erico. Însă la națională nu a strâns decât 13 meciuri. Cu toate astea, a mai câștigat de două ori Copa America. O eficacitate de invidiat.

Campioana Americii de Sud, în afara Cupei Mondiale

Era deja 2 februarie când fanii argentinieni au plecat fericiți acasă după finala cu Brazilia. Ora târzie de start, întreruperile și prelungirile au făcut ca meciul să se termine la aproape 2 noaptea. Oamenii au aprins torțe și și-au cântat eroii. Se gândeau probabil că acea echipă a Argentinei poate cuceri lumea. Doar că nu vom afla vreodată dacă o putea face.

Nemulțumită de faptul că FIFA a acordat Franței organizarea Cupei Mondiale din 1938, încălcând astfel regula alternanței Europa-America de Sud, Argentina a refuzat să participe. La fel de adevărat e că, în acea perioadă, fotbalul argentinian s-a izolat cumva de restul lumii. La Mondialul din 1934 a preferat să trimită o echipă de amatori și nu a mai participat la turneul final până în 1958, când naționala albiceleste a descoperit că nu mai era miezul care credea că este. La Helsingborg, Cehoslovacia i-a dat o mamă de bătaie: 1-6. O dură trezire la realitate, care însă i-a folosit ulterior.

Sursa foto deschidere: xenen.com.ar

Faci un comentariu sau dai un răspuns?