Povestea unui gol: Gabriel Batistuta vs. Chile (1991)

Mai erau vreo 10 minute din meciul Argentina – Chile, de la Copa America 1991. Nu se jucase cine știe ce și încă era 0-0. Sergio Goycochea, omu’ venit de nicăieri ca să fie eroul albiceleste cu un an înainte, la Coppa del Mondo, a degajat pe la vreo 40 de metri de poarta chilienilor, iar Caniggia, cu spatele la poartă, a lipit mingea de gazon, s-a întors și i-a dat-o lu’ Batistuta. Gabriel Omar nu era încă celebru – mă rog, nu la modul la care îl știm noi -, dar avea să devină după turneul ăla. Iar golul pe care l-a marcat în seara aia, la Santiago, a avut rolul său.

Dacă ne luăm după Goycochea, rolul său în ceea ce s-a întâmplat acum 28 de ani nu se reduce doar la degajarea aia de la care a plecat golul cu pricina. ”Eu l-am convocat pe Bati la echipa națională”, s-a lăudat într-un interviu mai vechi. Însă ce voia să spună era că, fără să vrea, a contribuit la chemarea lui Batistuta în lotul pentru Copa America: ”A marcat trei goluri într-un meci în care Boca a învins-o cu 6-1 pe Racing (acolo juca nea portaru’ Argentinei – nota mea). Asta se întâmpla într-o duminică. Marți a fost convocat. A fost ultimul care s-a alăturat lotului și apoi a făcut o Copa spectaculoasă”.

Ochit și șlefuit de Bielsa

Privind retrospectiv la cariera lui Batistuta și cunoscându-i faptele de arme, e puțin surprinzător că un fenomen ca el a ieșit în față târziu totuși. Marcelo Bielsa l-a ginit la un meci de juniori, la care a executat-o pe Newell’s, echipa antrenată de ”El Loco”, și l-a luat cu el. Puștiul avea 18 ani, iar nebunu’ de pe bancă a început să șlefuiască talentul pe care tocmai îl descoperise.

Bati a învățat multe într-un timp scurt. De fapt, a învățat totul. ”El (adică Bielsa – nota mea) m-a învățat cum să mă antrenez în zilele cu ploaie. M-a învățat totul”. În 1988, a semnat primul contract de profesionist, cu Newell’s. După un an, a plecat la River Plate. Acolo a început promițător, dar, inexplicabil, Daniel Passarella l-a scos din echipă, așa că s-a cărat după un an. Nu oriunde, ci chiar la marea rivală a ”Milionarilor”. La Boca s-a simțit mai bine, lucru evident și din cifrele pe care le-a avut. Efervescența de pe La Bombonera s-a potrivit de minune cu stilul său de joc. Bine, a avut și noroc să dea peste un alt ”Maestro”, Oscar Tabarez. Dar încă era nevoie de ceva special pentru consacrarea definitivă.

Și atunci a venit Copa America.

Batistuta devine Bati-gol

Contextul în care Argentina s-a dus la Copa America 1991, ultima ediție fără naționale de pe alte continente, nu era deloc încurajator. Maradona își începuse căderea brutală, odată cu suspendarea primită pentru consumul de droguri. ”Pumele” nu mai luaseră trofeul de 32 de ani, din 1959. Echipa dusă de Alfio Basile în Chile era tânără și neeperimentată. Iar Batistuta nu era chiar mașina de goluri care avea să devină. În cei 3 ani cu băieții mari, dăduse 29 de goluri. 19 dintre ele pentru Boca. Dar abia la turneul ăla băiatu’ a început să-și construiască legenda. Să devină Bati-gol adică. Iar acea națională a rămas una dintre cele mai iubite de către argentinieni.

Probabil că dificultățile amintite mai sus ar fi descurajat pe oricine. Dar Basile a preferat să vadă partea bună a lucrurilor și a citit posibilitatea de a construi ceva cu adevărat memorabil. ”Echipa din ’91 a fost specială, pentru că aproape toți băieții jucau în Argentina (excepțiile au fost Cholo Simeone și deja amintitul Caniggia – nota mea). Așa că am putut lucra cu ei mult timp, aproape 6 luni. A fost un grup de copii care a crescut și care a făcut progrese de la meci la meci. Au venit să joace cu inima. De asemenea, erau și câțiva jucători mari, cu multă experiență și s-au completat foarte bine unii cu ceilalți. A fost una dintre cele cele mai bune echipe din istoria Copei America”, și-a amintit ăla care, 3 ani mai târziu, era trimis acasă din SUA de Hagi și Ilie Dumitrescu.

Până să se bage la joacă și Argentina, Chile a profitat la maximum de statutul de gazdă și și-a făcut rost de două victorii, în prima fază a grupelor. Le-a bătut pe Venezuela (2-0) și Peru (4-2), iar vedeta Ivan Zamorano, despre care probabil știți una-alta, a dat jumătate din goluri. Bine, chilienii nu se bazau doar pe ”Bam Bam”, pe atunci la Sevilla. Scheletul naționalei era construit pe jucătorii de la Colo Colo. Adică proaspăta campioană din Libertadores. Era primul club din țară (a rămas singurul) care triumfa într-o competiție continentală. Fanii voiau acum ”dubla”.

Argentina a răspuns cu un sec 3-0 îndesat săracilor din Venezuela. Batistuta s-a anunțat cu două goluri, primele ale sale la națională. Dar, ținând cont de valoarea adversarului, nu părea ceva ieșit din comun, chiar dacă era vorba de un puști de 22 de ani, aflat la debut într-o competiție de anvergură. Însă lucrurile s-au schimbat două zile mai târziu, când a adus victoria cu Chile. Un 1-0 care a fost un boost de încredere pentru ”copiii” lui Basile (și dovada că parteneriatul dintre Batistuta și Caniggia produce spectacol și rezultate. După, lucrurile au venit de la sine.

Nu am mai jucat așa din ’86!”, anunța, triumfător, El Grafico. Apoi adăuga: ”Argentina este senzația Copei”. Era clar că Basile crease un mix perfect între entuziasmul din jurul Goycochea, experiența și caracterul lui Oscar Ruggeri, ”grinta” lui Simeone, talentul lui Leonardo Rodriguez, viteza lui Caniggia și eficacitatea lui Batistuta.

”BatiAmerica”

E tot un titlu din El Grafico, dar după victoria cu 3-2 în fața Braziliei. Evident că omu’ nostru a marcat din nou, cu una dintre specialitățile sale: lovitura de cap. Era deja grupa finală (nu s-a jucat eliminatoriu), din care au mai făcut parte Chile și Columbia. Ca să ajungă acolo, Argentina le-a mai bătut pe Paraguay (4-1) și Peru (3-2). Duelul cu Selecao a deschis lupta în patru pentru trofeu și nu a făcut decât să crească optimismul ”pumelor”. Au urmat un 0-0 cu Chile (singurul meci din turneu în care Batistuta a jucat și nu a marcat) și decisivul 2-1 în fața Columbiei.

Cu 5 puncte în grupa finală (două la victorie, în caz că nu vă dă la socoteală), Argentina a terminat peste Brazilia și a devenit campioana Americii de Sud pentru prima oară în 32 de ani. Iar Batistuta a plecat acasă cu titlul de golgheter, datorită celor șase bucăți pe care le-a reușit. Premiul pentru cel mai bun jucător i l-a lăsat lui Leo Rodriguez. Oricum, la scurt timp, Bati s-a ales cu ceva mai important: a semnat cu Fiorentina. Iar de aici știți povestea. Goluri, goluri și iar goluri.

Argentina a dublat succesul din Chile 2 ani mai târziu, în Ecuador, unde și-a păstrat titlul, după o finală câștigată cu Mexic, scor 2-1. Da, Batistuta a dat ambele goluri. Și de atunci, la Buenos Aires, lumea tot așteaptă ca naționala să mai ducă un trofeu acasă.

Sursa foto deschidere: soccernostalgia.blogspot.com

Facebook Comments

Lasă un răspuns