”Cel mai important lucru la juniori nu este să construiești echipe cu scopul de a câștiga meciuri și turnee, ci să ai mereu în gând faptul că formezi jucători. La nivel de tineret, victoria fără viitor nu folosește la nimic”. Poate că numele Hugo Tocalli nu vă spune foarte multe, dar omul a fost secundul, apoi urmașul lui Jose Pekerman la naționala U20 a Argentinei, de cinci ori campioană mondială între 1995 și 2007. Deci știe ce vorbește. Mai ales că urmașii lui Maradona tot dau rateuri acolo unde îi doare mai tare pe argentinieni, în ciuda succeselor obținute cu puștii.
În cazul naționalei U21 a României, nu vorbim despre un turneu câștigat. Nu e o victorie, dar Europeanul din Italia rămâne un succes. Pentru că avem motive să fim optimiști în privința viitorului. Lucru care nu ni s-a mai întâmplat de mult. ”Am readus speranța în fotbalul românesc”, a spus, aseară, liderul acestei generații, Ionuț Radu. Apoi a plusat: ”Le promitem oamenilor că se vor bucura mulți ani, de acum înainte”.
Băieții ăștia știu exact ce au făcut. Știu și ce așteptări are acum lumea de la ei. Le acceptă fără să simtă greutatea lor. Până la urmă, sunt obișnuiți cu ele, pentru că singuri și-au propus lucruri la care doar ei au avut curaj să se gândească. Ei au readus speranța în fotbalul românesc pentru că început să schimbe mentalități și pentru că au avut tupeu să spere. Au adus cu ei la lot know-how-ul dobândit prin Italia, Anglia, Danemarca sau stând zi de zi pe lângă Hagi și au știut să-l folosească alături de talentul pe care l-au primit, pentru a produce cea mai mare performanță a fotbalului românesc din ultimul deceniu și jumătate. Da, la sfertul ăla de finală de UEFA, care a produs o semifinalistă din România, mă gândesc.
Deși unii dintre puștii ăștia care ne-au oferit o vară ca pe vremuri încă sunt eligibili pentru echipa U21, hype-ul creat în jurul lor face ca cei mai mulți dintre ei să fie deja așteptați la naționala mare. Unii au devenit prezențe obișnuite acolo. Pușcaș și Tudor Băluță pot fi considerați titulari. Și să nu-l uităm pe Răzvan Marin, absent de la Euro, dar o certitudine de câțiva ani. Pe undeva firesc, încă există o anumită reținere când vine vorba despre o schimbare completă a liniilor. ”I-ai arunca pe copiii ăștia în fața Spaniei, de exemplu?”, e o întrebare legitimă. Dar legitim este și un răspuns afirmativ. Pentru că argumentul lipsei de experiență stă în picioare doar până la un punct.
Acum, recunosc că nu am stat să caut și singurul exemplu de ”revoluție” care îmi vine în minte este cel al Italiei lui Azeglio Vicini. În ’86, când l-a înlocuit pe Enzo Bearzot, nu a avut nicio jenă să schimbe complet fața squadrei azzurra. I-a promovat de la U21 pe Walter Zenga, Paolo Maldini, Riccardo Ferri, Ciro Ferrara, Fernando De Napoli, Roberto Donadoni, Giuseppe Giannini, Roberto Mancini şi Gianluca Vialli, băieți alături de care avusese rezultate la tineret. Așa a apărut una dintre cele mai frumoase naționale ale Italiei și una dintre cele bune echipe care nu au câștigat Cupa Mondială. Deci precedent există. Și chiar la un nivel ridicat, într-un fotbal în care presiunea e ceva obișnuit.
Până la urmă, campania asta (în care includ și preliminariile) i-a călit pe Ionuț Radu și pe colegii săi. N-au câștigat doar meciuri, au câștigat și experiență. Victoriile cu Portugalia, Croația și Anglia și maniera în care au fost obținute i-au făcut conștienți de propria forță și le-au oferit încrederea aia a cărei cea mai frumoasă expresie a fost prima repriză a semifinalei cu Germania. Contra deținătoarei titlului, reprezentanta unui fotbal cu care nu ne-am putut compara nici măcar în perioada noastră de glorie, România a făcut 45 de minute antologice. A pierdut, dar și modul în care a făcut-o ajută această generație să crească. Înainte să câștigi, trebuie să știi să pierzi.
Iar băieții ăștia, pe lângă faptul că au adus un val de entuziasm și de aer proaspăt, au pierdut jucând fotbal. Ar fi culmea să nu avem speranțe.
Sursa foto deschidere: Twitter/@UEFAUnder21
De fiecare data cand întâlnim Anglia la un turneu final ne descurcam foarte bine: 98, 2000, 2019.
Eu i-as baga contra Spaniei pe baieti, nu mi se pare ca la naționala mare avem alternative superioare.
Cel mai mult imi place mentalitatea lor de campioni. M-am saturat sa jucam la egal sau sa fim in permanentă mulțumiți cu egalul. Chiar si Chivu avea mentalitate de looser la echipa națională din pacate.
Pe langa ceea ce au aratat pe teren eu as adauga si faptul ca este o generatie care are personalitate, care stie sa se exprime (nu numai pe teren). Eram cumva invatati cu jucatorii aia cu limbaj de lemn la interviuri, care se chinuie sa incropeasca o fraza si isi gasesc cu greu cuvintele. Generatia asta este altceva.