În primăvara anului 1993, Basarab Panduru a marcat un gol care practic a decis un campionat, iar pe mine m-a făcut să scap prima înjurătură grea de față cu părinții.
Mi-a plăcut mult, mult de tot Panduru. Un băiat care nu a părut în vreun moment să simtă greutatea numărului 10 la Steaua. Când a ajuns la el, amintirea lui Hagi în roș-albastru era încă suficient de proaspătă pentru ca presiunea să strivească un puști venit din liga a doua. ”Pandi” a fost transferat în Ghencea în ianuarie 1991, după ce fusese urmărit mult timp. „Mă căutau de mult, cam de la 17 ani. Tică Dănilescu mă tot suna acasă”, și-a amintit acum câțiva ani.
Nu a contat de unde a fost adus. Era bun, așa că a intrat imediat în echipă. O echipă încă în tranziție, care își pierduse toate starurile în 1990, dar care s-a bătut pentru titlu cu Universitatea Craiova până în ultima etapă, pierzându-l doar la golaveraj. Însă primul ”highlight” al lui Panduru la Steaua a fost celebrul episod petrecut în sferturile de finală ale ediției 1990/91 din Cupa România. În meciul tur cu Unirea Alba-Iulia, disputat în Ghencea și terminat la egalitate (1-1), ”Pandi” s-a aflat pe teren, deși venise de la Reșița cu o suspendare de executat. Așa că s-a dat 0-3 la ”masa verde”, iar steliștii s-au văzut eliminați, pentru că în retur au bătut doar cu 2-1.
Pentru un tânăr care nu împlinise încă 21 de ani, un astfel de moment ar fi putut lăsa urme. Deși eroarea nu era a lui, ci a conducerii clubului. Panduru a fost însă un fotbalist puternic mental, iar în sezoanele următoare a devenit fundamental în echipa Stelei care a pus bazele hegemoniei din anii ’90. Din acest punct de vedere, titlul din 1993 a fost crucial, iar omul nostru a avut un rol important în câștigarea acestuia.
În vara anului 1992, Anghel Iordănescu a revenit ca antrenor la Steaua, iar obiectivul era câștigarea campionatului pentru prima oară din 1989. La finalul sezonului precedent, fusese cucerită Cupa României, cu Victor Pițurcă pe bancă. Un trofeu, primul după 3 ani, dar rămânea dezamăgirea din Divizia A, dominată clar de Dinamo, care, în același an, a devenit campioană fără a pierde vreun meci. Evident, ”câinii” erau principalii rivali și, cumva, marii favoriți la startul sezonului 1992/93. O senzație întărită de faptul că, înaintea duelului direct din etapa a 8-a, rivalii din ”Groapă” erau pe primul loc, cu un punct în față și încă neînvinși.
De fapt, Dinamo nu mai luase bătaie în campionat de aproape un an și jumătate. Ultimul eșec era un 1-2 cu Dacia Unirea Brăila, în mai 1991. În total, 47 de meciuri. Seria invincibilă a alb-roșiilor s-a încheiat în Ghencea, în 26 septembrie 1992, datorită unui gol marcă înregistrată reușit de Ilie Dumitrescu.
Victoria aia cu 1-0 a arătat că Dinamo poate fi bătută și a reprezentat o schimbare de trend. Însă lupta pentru primul loc a fost strânsă și, înaintea returului, jucat în 25 aprilie 1993, pe fostul ”23 August”, situația din clasament era practic aceeași de la finalul partidei tur. Steaua era prima, cu un punct peste rivali, având cel mai bun atac pentru un singur gol (58, față de 57) și cea mai bună apărare (doar 15 goluri primite, față de cele 17 ale alb-roșiilor).
A fost derby-ul pe care Didi Prodan l-a considerat cel mai tare dintre cele jucate în carieră. Pentru Panduru, a rămas o amintire deosebită dintr-un motiv cât se poate de simplu. „Golul ăla super de pe ’23’. Exterior la colțul lung din lateral. Cu golul ăla am luat campionatul. Fantastic a fost”, a povestit într-un interviu mai vechi pentru ProSport. Dinamo a intrat cu Prunea, Mihali, Matei, Cheregi, Selymes, Costel Pană, Timofte, Demollari, Dorinel Munteanu, Kadar și Hanganu. Steaua a răspuns cu Stângaciu, Sburlea, Doboş, Prodan, Fulga, Filipescu, Panduru, Ilie Stan, Gâlcă, Andrași și Ilie Dumitrescu.
Dinamoviștii au marcat primii, după vreo 55 de minute, prin Hanganu, fostul corvinist, care fusese golgheterul Diviziei A în sezonul 1990/91. Un șut tare, din prima, de pe la 11 metri, după o centrare excelentă a lui Dorinel. A rămas 1-0 până în minutul 72, când Gâlcă (sunt aproape sigur că el a fost) a așezat o minge pe la 25-26 de metri de poarta lui Prunea, iar Panduru, venit în viteză, a prins-o perfect pe exterior și a trimis-o în vinclu. Prunea s-a uitat ca Stelică pe vremuri la șutul lui Hagi de la Brașov. Pour les connaisseurs!
Ăla a fost momentul în care, într-un apartament din Berceni, un copil de aproape 12 ani a sărit din fotoliu și, fără să realizeze pe cine are lângă el, a scăpat un sănătos „este, bă, băga-mi-aș pula!”. Imediat am pus mâna la gură, dar ”răul” fusese făcut. Mama a zâmbit îngăduitor. Tata mi-a ținut morală vreo două-trei minute, de aproape îmi părea rău că a marcat Steaua. Peste puțin timp, la un aut, pe buzele lui Selymes s-a citit clar aceeași expresie românească, la adresa adversarilor. Nu m-am putut abține și am răspuns cu un „ba în mă-ta”. Ceea ce a determinat o altă luare de poziție din partea tatălui (altfel, stelist și el).
În fine, fericirea rezultatului m-a făcut să trec ușor peste moment. Câțiva ani mai târziu, aveam să realizez că a fost mai dificil să le spun alor mei că m-am apucat de fumat.

Revenind la fotbal, deși acel 1-1 a păstrat situația din clasament neschimbată, Steaua devenise favorită la câștigarea titlului. Ceea ce s-a și întâmplat, la final diferența dintre cele două echipe fiind de 4 puncte. Panduru, omul care ”pierduse” o Cupă pentru roș-albaștri, devenea în premieră campion și a contribuit la acea performanță cu golul care, probabil, a avut cea mai mare greutate. A rămas în Ghencea până în 1995, când a fost cumpărat de Benfica. Echipă căreia, cu banderola pe braț, i-a dat o frumusețe de gol într-un alt 1-1 la București.