Cu exact 25 de ani în urmă, la 2 aprilie 1998, Vicenza o bătea pe Chelsea în turul semifinalelor din Cupa Cupelor. Punctul maxim al unei istorii de peste un secol.
Barcelona a fost cea mai titrată echipă din competiție, cu 4 trofee, Anglia s-a impus cel mai des, de 8 ori, însă Cupa Cupelor a început și s-a terminat cu Italia. Fiorentina a fost prima câștigătoare, în 1961, după o finală cu Rangers. Lazio, ultima, în 1999, când a învins-o pe Mallorca. Între aceste două momente, reprezentantele Serie A au oferit câteva povești frumoase.
Sampdoria aia mare a lui Vialli și Mancini și-a făcut mâna în Cupa Cupelor. Parma lui Nevio Scala a devenit o certitudine câștigând acest trofeu. Tot aici am spus povestea Atalantei, care, din Serie B, a fost finalistă pentru 18 minute. Acum e timpul să ne amintim de Vicenza și spectaculoasa sa aventură din sezonul 1997/98, penultimul din istoria competiției.
Istoricul loc 2 din 1978
În marea istorie a fotbalului italian, Vicenza e un club mic, cu o existență agitată. Bucurii mici și intense, suferințe îndelungate și teribile. Însă această echipă mică a fost binecuvântată, pentru că a avut norocul de a fi reprezentată de Pablito Rossi și Roby Baggio, doi dintre marii eroi din Il Calcio.
„Alături de iubitul meu tată, parcurgeam aproape 12 kilometri, doi pe-o bicicletă, pentru a ajunge de la Caldogno la Vicenza, ca să mergem pe Stadio Menti și să-l vedem pe marele Paolo Rossi. Apoi, tot meciul, mă agățam de gard pentru a-l vedea jucând și marcând”, și-a amintit Baggio, într-un interviu pentru Gazzetta dello Sport, acum câțiva ani.
Înainte de a conduce Italia spre al treilea său titlu mondial, Rossi a scos-o din anonimat pe Vicenza. A fost golgheterul sezonului 1977/78 în Serie A, pe care Lanerossi l-a terminat pe locul 2. Cea mai bună clasare din istorie pentru un nou-promovată. Dar prima participare a clubului în Europa s-a încheiat repede. Dukla Praga a câștigat cu 2-1 la general dubla din turul I al Cupei UEFA, iar orașul din Veneto a așteptat aproape două decenii pentru a simți din nou aerul duelurilor continentale.
Vicenza câștigă Cupa Italiei
La finalul sezonului pe care l-a jucat din postura de vicecampioană a Italiei, Vicenza a retrogradat. Și nu s-a mai întors în Serie A până în 1995, cu Francesco Guidolin pe bancă. A urmat o clasare mai mult decât decentă, pe locul 9, apoi fantasticul sezon 1996/97, încheiat pe poziția a opta în campionat și, mai ales, cu succesul memorabil din Cupa Italiei. Un traseu în care le-a depășit pe Lucchese, Genoa, AC Milan și Bologna, înainte de finalul apoteotic de pe Stadio Romeo Menti: 3-0 cu Napoli, după prelungiri, în returul ultimului act.
Aia era o echipă frumos construită de Guidolin: Brivio, Luigi Sartor, Gabriele Ambrosetti, „Mimmo” Di Carlo, Gustavo Mendez, Marcelo Otero… După câștigarea Cupei, au mai venit Francesco Coco, Massimo Ambrosini, împrumutat de la Milan, și, mai ales, Lamberto Zauli, un talent rar, pe care, câțiva ani mai târziu, tralala-ul de Maurizio Zamparini l-a poreclit „Zidane din Serie B”. Nu puteai rămâne indiferent la un asemenea grup. Plus că aveau tricouri mișto tare: dungile alea alb-roșii, întrerupte doar de Pal Zileri. Nivel nostalgie scăpat de sub control…
Cavalcada din Cupa Cupelor
În sezonul 1997/98 din Serie A, Vicenza nu a reușit să confirme parcursul excelent pe care l-a avut cu un an înainte. A evitat retrogradarea dramatic, pentru un singur punct. Însă a făcut furori în Cupa Cupelor. La doar a doua participare din istoria clubului în Europa, băieții biancorossi au eliminat Legia Varșovia, Șahtior Donețk și Roda, reușind 5 victorii și un egal, cu un golaveraj de 17-4. Și astfel, squadra lui Guidolin s-a trezit că trebuie să o dea parte-n parte cu Chelsea, pentru un loc în finală.
Chelsea de acum un sfert de secol nu dădea cu sutele de milioane în stânga și-n dreapta, dar tot era o echipă serioasă. Jucau acolo de Goey, Dan al nostru, Leboeuf, Le Saux, Di Matteo, Poyet, Flo și Zola. Iar Vialli era antrenor. Decent, cum ar veni. Firesc, la turul de pe Menti, s-a strâns multă lume. Un stadion prea mic pentru un eveniment atât de mare. Cei care au prins loc probabil povestesc și azi cum talentul incredibil al lui Zauli le-a dat speranțe că trofeul va ajunge în Vicenza.
Apogeul: golul lui Zauli
Era 2 aprilie 1998. Cel mai important meci din istoria clubului. Un stadion arhiplin s-a dezlănțuit după ceva mai mult de un sfert de oră, când Zauli a marcat singurul gol al acelei seri. De fapt, un capolavoro. A primit o pasă lungă de la Fabio Viviani și a vrut să-i explice lui Newton, unul dintre fundașii lui Chelsea, una-două chestii despre gravitație. A preluat în săritură cu dreptul, dintr-o poziție dificilă, driblându-l în același timp, apoi, dezechilibrat, a tras cu stângul, dintre el și viitorul campion mondial Leboeuf. Să cadă micuța arenă și nu altceva.
S-a terminat 1-0. O victorie splendidă, dar care nu a fost suficientă. Deși în retur, pe Stamford Bridge, vechiul nostru prieten Luiso, golgheterul acelei ediții de Cupa Cupelor, cu 8 goluri, a deschis scorul, Chelsea a întors și s-a impus cu 3-1. Și, în cele din urmă, a luat și trofeul, după 1-0 în finala cu Stuttgart, de pe Rasunda.
Apogeul a fost și cântecul de lebădă al unei echipe-cult pentru Il Calcio. Vicenza a picat în 1999, a promovat la prima încercare, în 2000, dar odată retrogradată în 2001, nu s-a mai întors în Serie A. Între timp, a trecut și printr-un faliment și o reînființare.
În mod sigur, povestea aventurii europene de acum 25 de ani nu o să dispară vreodată.
Sursa foto deschidere: footballnews24.it