A fost doar un meci din optimile de finală ale Cupei Campionilor. Însă pentru Galatasaray a reprezentat adevărata intrare în Europa.
La 9 noiembrie 1988, Galata a bătut-o cu 5-0 pe Neuchâtel Xamax și s-a calificat în sferturi. În tur, în Elveția, luase bătaie cu 3-0. Nu era prima oară când atingea această fază în CCE (o mai făcuse în edițiile 1962/63 și 1969/70), dar lipsea o victorie de genul ăsta, care să facă restul continentului să ridice din sprâncene. Și aici nu era vorba atât despre diferența de scor (la momentul ăla, un nou record al clubului în cupele europene), cât despre faptul că a mers mai departe când nimeni nu mai credea că e posibil. Mă rog, aproape nimeni, după cum o să vedem.
Ieșirea la lumină
Între 1973 și 1987, Galatasaray nu a câștigat vreun titlu de campioană. A luat, în schimb, 3 Cupe și o Supercupă. În această perioadă, nu a trecut niciodată de turul 2 în cupele europene. Ba a mai și luat niște bătăi crunte, cum ar fi un 2-7 și un 2-10 la general cu Torpedo Moscova, respectiv Anderlecht. Prima echipă din Turcia care a jucat în Europa (în 1956, când a fost eliminată de Dinamo, 1-3 și 2-1) era în derivă. Și atunci a apărut Jupp Derwall.
Neamțul avea 57 de ani și o experiență uriașă în 1984, când a fost numit antrenor la Galatasaray. Ca secund la naționala Germaniei de Vest, a luat titlul mondial din 1974. Avansat apoi principal, a câștigat Europeanul din 1980 și a jucat finala Cupei Mondiale, doi ani mai târziu. Cu el pe bancă, Galata a început să scoată din nou capul în lume. A cucerit Cupa Turciei în 1985 și primul titlu după aproape un deceniu și jumătate, în 1987. În același an a fost înlocuit de cel care i-a fost secund, Mustafa Denizli. Tot atunci a venit, de la Samsunspor, un băiat de 23 de ani. Tanju Çolak se numea și ieșise golgheter în ultimele două ediții de campionat. A făcut și hat-trick-ul, în primul sezon petrecut la Stanbul. Iar Cim-Bom a fost din nou campioană. După ce tânjise atâta timp după primul loc, acum reușea să lege succesele.
Revirimentul ăsta de acasă a fost dublat și de câteva rezultate deloc rele în Europa. În 1985, Galatasaray a eliminat-o din Cupa Cupelor pe Widzew Łódź, semifinalistă de CCE cu doar 2 ani înainte. În 1986, deși scoasă din Cupa UEFA de Universitatea Craiova, a reușit să câștige acasă (2-1). Iar în ediția 1987/88 a Cupei Campionilor, a învins-o pe PSV Eindhoven cu 2-0 pe Ali Sami Yen, singura înfrângere a olandezilor în acea campanie, la finalul căreia au cucerit trofeul. Progresele erau evidente, era așteptat pasul următor.
Galatasaray se prezintă Europei
În sezonul 1988/89, Galatasaray nu a mai reușit să-și apere titlul. A terminat pe 3, la mare distanță de rivalele Fenerbahce și Beșiktaș. A avut însă un parcurs european remarcabil, până în semifinalele Cupei Campionilor, o performanță unică în istoria fotbalului din Turcia. Până atunci și de atunci. Iar drumul până în elita continentului a fost însoțit de adevărate focuri de artificii.
Totul a început în locul la care turcii au visat atâtea secole: Viena. Rapid din localitate a avut 2-0, dar Galata a marcat pe final și a completat revenirea acasă, pentru o calificare cu 3-2 la general. Și astfel s-a ajuns la duelul din optimi, cu Neuchâtel Xamax. În Elveția, Cim-Bom a rezistat până în minutul 55, apoi s-a prăbușit de-a binelea în ultimele minute. În 87 și 90 a luat două goluri, iar gazdele au câștigat cu 3-0.
A fost un meci cu mulți nervi. Mustafa Denizli a făcut scandal și s-a ales cu o suspendare pentru retur. În vestiar, la final, dezamăgirea era evidentă. Antrenorul s-a apropiat de Dževad Prekazi, l-a bătut pe umăr și i-a spus: „Nu-ți face griji, îi eliminăm la Istanbul”. Mijlocașul iugoslav a răspuns imediat: „Știu că o să mergem mai departe. Dar sunt dezamăgit că am luat 3 goluri de la o echipă căreia îi vom 5 la Istanbul”.
Pe Ali Sami Yen, într-o atmosferă ca aia din perioada în care toți românii erau fani Galatasaray, s-a produs miracolul. Denizli, Prekazi și ceilalți s-au calificat. Și chiar au dat 5, fără a lua vreunul.
Uğur Tütüneker a dat primul gol, după nici 20 de minute.
Tanju a marcat pentru 2-0, în startul reprizei a doua.
Uğur a făcut dubla și a egalat la general, cu vreun sfert de oră înainte de final.
Iar apoteoza i-a aparținut lui Tanju. Un hat-trick istoric pentru o calificare istorică.
Acum, sigur că elvețienii erau departe de nivelul din prezent, iar Xamax nu a spus vreodată mare lucru. Dar o revenire de la 0-3 , fără prelungiri, în prima competiție a Europei la nivel de club, rămâne o performanță în orice context. Iar în cazul băieților de la Galatasaray, prezența în primăvara europeană a venit la pachet cu o atenție mai mare din partea restului continentului, după acel rezultat.
Ultimul meci european la Istanbul în acel sezon
Au existat și alte urmări ale meciului prin care Galata s-a anunțat în fața Europei. În entuziasmul victoriei incredibile, unul dintre tușieri și un jucător al oaspeților, Adrian Kunz (care cu ocazia aia și-a făcut debutul în Europa), au fost loviți cu obiecte aruncate din tribună. Elvețienii au încercat să profite de pe urma situației și au cerut anularea rezultatului și rejucarea partidei pe teren neutru. Nu le-a mers.
Rezultatul a fost menținut, dar Galatasaray a fost pedepsită. Nu a putut disputa următoarele două meciuri europene de acasă la Istanbul. O partidă urma să se joace în afara Turciei, iar cealaltă într-un alt oraș din Turcia. Așa se face că, în sferturi, Cim-Bom a înfruntat-o pe AS Monaco, antrenată de un tinerel Arsene Wenger și cu un anume George Weah în echipă, la Koln, în meciul considerat pe teren propriu. N-a fost o problemă.
Tanju a dat golul prin care Galatasaray a câștigat cu 1-0 la Monte-Carlo, apoi, acasă (intenționat nu am pus ghilimele), a făcut 1-1. Și astfel ajungem la momentul semifinalelor.
Mai jos, la minutul 9:35, găsiţi câteva secvenţe de la tragerea la sorţi a meciurilor din semifinale. Genul ăla de ceremonie în care se atârna un mileu în spatele unor băieţi care nu erau nici foşti mari fotbalişti, nici Infantino, nici Marchetti şi nici nu se pierdea timpul cu aceleaşi explicaţii plictisitoare. În ciuda traseului excelent de până atunci, Mustafa Denizli nu părea foarte încântat. Bine, oricum era nasol, pentru că adversara lui Galatasaray s-a ales dintre Steaua, Real Madrid şi acel Milan. A picat Steaua, care dăduse 7 cu Sparta Praga şi câte 5 cu Spartak şi Goteborg. La Bucureşti, în tur, a dat 4. În retur, disputat la Izmir, Ilie Dumitrescu le-a tăiat repede entuziasmul băieţilor care visau o altă revenire pe modelul Xamax, după ce Cüneyt Tanman deschisese scorul. S-a terminat 1-1, un rezultat decent pentru finalul celui mai bun sezon european din istoria clubului până la momentul ăla.
Peste câțiva ani, Galatasaray l-a transferat pe unul dintre românii ăia de la care a luat o mamă de bătaie, Gică Hagi. În jurul său (și a altor români) a construit o echipă care avea să cunoască succesul european în adevăratul sens al cuvântului. În 2000, Cim-Bom a luat Cupa UEFA, după o finală cu Arsenal, apoi a bătut-o și pe Real Madrid, în Supercupa Europei.
Apogeul unei ascensiuni pe care Galatasaray o începuse cu aproape un deceniu și jumătate în urmă.
Sursa foto deschidere: bisorubicevap.com