Observ că vă place Serie A. Sau cum scrie subsemnatul despre Serie A. Cam asta ar fi concluzia topului pe anul ăsta. Însă, ca de obicei, în top e mereu loc pentru Maradona. Când nu va mai fi, punem lacătul. De asemenea, s-a strecurat, așa cum o făcea pe teren, și-un băiat rău din baschet. Bine, nu chiar așa rău și, până la urmă, era normal să fie pe aici, pentru că e fuckin’ Iverson. Cine nu l-a iubit? Nici măcar Jordan nu a putut rămâne indiferent, vorba aia…
Așadar, cum v-am obișnuit deja (sper!), de la ”ultimul” la primul loc, cele mai citite 10 articole din 2021 pe acest interesant site au fost:
Tătărușanu nu a trecut degeaba prin Derby della Madonnina
„Tătărușanu nu va fi vreodată în discursul despre cel mai bun portar român all-time. Sau cel mai talentat. Apropo de talent, vă mai amintiți anii de la Roma ai lui Lobonț? Nu a avut niciun meci măcar apropiat de cele ale lui „Tătă”. Din contră, când a avut niște oportunități, le-a irosit big-time. Îmi vin rapid în minte doar Supercupa Italiei din 2010, cu Inter, și finala Cupei cu Lazio (dintre toate echipele!), în 2013. Până la urmă, trebuie să știi ce să faci cu șansele pe care le primești.”
Allen Iverson e filmul care așteaptă să fie făcut
„Din punct de vedere al jocului, probabil că Shaq l-a caracterizat cel mai bine când l-a numit „the NBA’s toughest little guy”. Un fel de mic și-al dracu’. Îmi amintesc că atunci când era la apogeu, aproape la fiecare meci exista o grafic care arăta locurile în care a fost accidentat. Ar fi fost mai simplu să ni se arate unde nu se lovise. Şi cu toate astea, continua să se ia la trântă cu băieţii mari, era mereu sub panou, fără să-i fie frică de monştrii pe care îi găsea acolo. Și nu găsea doar monștri, ci și niște băieți care probabil azi ar fi scoși de pe parchet cu mandat de arestare.
Nu trebuie să uităm că vorbim totuși despre un jucător de doar 1,83 și care nu a avut vreodată un fizic impresionant. Nu se omora cu ridicatul greutăților, pentru că „that shit was too heavy”. Bine, nu se omora în general cu antrenamentele. „We’re talking about practice, man?” 😃 Cu toate astea, lăsa mereu totul pe teren și mulți ani a fost jucătorul cu cea mai mare medie de minute petrecute pe parchet. Pentru că fără el nu se putea.”
Elkjaer Larsen, idolul desculț al Veronei
„Elkjaer a fost unul dintre băieții responsabili de explozia fotbalului din Danemarca, la finalul anilor ’70 şi începutul anilor ’80. Un talent uriaş, o forţă a naturii, dar şi un caracter dificil… Știți despre ce e vorba, e aproape ca la carte. Se spune că în timpul perioadei petrecute în Germania, la FC Koln, cu care a fost campion în Bundesliga, antrenorul său, severul Hennes Weisweiller, i-a reproşat că a fost văzut într-un club de noapte alături de o frumoasă domnişoară şi o sticlă de whiskey. Cât se poate de natural, danezul i-a răspuns tehnicianului că a fost prost informat: era vorba de o sticlă de vodcă. Şi de două domnişoare. Mai puneți că nu se ferea să tragă și câte o țigară în vestiar și aveți tot tabloul.”
Celălalt mare Dinamo din URSS
„În „Steagul roșu. O istorie a comunismului”, David Priestland a numit Georgia „un adevărat creuzet de resentimente naționaliste”. În perioada sovietică, fotbalul a devenit principalul element al identității naționale, iar Dinamo Tbilisi avea statutul unei adevărate naționale a Georgiei. În jurul echipei s-a concentrat întregul naționalism georgian. Așa cum Dinamo Kiev juca într-un fel rolul Barcelonei în Ucraina, Dinamo Tbilisi o făcea în Georgia. Era vehiculul fotbalistic al unei lupte duse de o națiune suprimată.
Ambele erau principalele forțe în respectivele republici sovietice, strângeau un public numeros la stadion și, mai ales, au reușit să obțină recunoaștere internațională, datorită participărilor cu succes din cupele europene și a jucătorilor pe care îi trimiteau la naționala URSS. Dinamo Kiev și Dinamo Tbilisi au rămas singurele cluburi sovietice care au câștigat pe continent. În 1960, când s-a jucat primul Euro iar băieții cu CCCP pe tricouri au luat titlul, Slava Metreveli, starul Dinamo-ului din Georgia, a fost unul dintre jucătorii importanți. În finala cu Iugoslavia, câștigată după prelungiri (2-1), a dat golul de 1-1, imediat după pauză.”
Cel mai bun meci al lui Maradona
„În semifinala aia din Mexic, Maradona a fost foarte, foarte, foarte aproape de perfecțiune. Atât de aproape, că a și atins-o în anumite momente.
Pe YouTube găsiți meciul integral. Dacă nu aveți timp sau răbdare (lucru pentru care ar trebui să vă fie rușine), există și highlights-uri cu prestația lui. O orgie fotbalistică, un recital uimitor. După celebrul sfert de finală cu Anglia și „golul secolului”, puțini își imaginau că e loc și de alte lucruri uimitoare. Și totuși, contra belgienilor, Maradona a venit cu tot arsenalul: driblinguri formidabile, devieri inexplicabile, verticalizări nebănuite, accelerări impresionante, șuturi imposibile… O demonstrație de forță incredibilă și de neuitat.”
Povestea unui gol: Jay-Jay Okocha vs. Bordeaux (1998)
„Jay-Jay („so good they named him twice”) a luat mingea într-o zonă neutră din jumătatea lui Bordeaux, a făcut una dintre acele fente golănești, de stradă, dar cu un rafinament ieșit din comun, a aruncat o privire scurtă spre poartă, apoi a tras incredibil, de la vreo 30 de metri. Coțofana s-a dus teleghidată în vinclu, sub privirile neajutorate ale lui Ramé. Cumva, un gol care a amintit de un alt african care a făcut furori la Paris, George Weah, și slalomul lui dintr-un meci de Liga Campionilor cu Bayern.”
Tătărismele sezonului 2020/21 în Serie A
Cele mai tari și corecte premii pentru sezonul trecut din Serie A. Parol!
Multe dintre ele le-am detaliat, alături de Dan Ștefănescu, într-o ediție din ”Chiacchiere da bar”, podcastul ăla care nu apare la un interval regulat, dar la care vă invit cu ocazia asta să vă abonați. Că merită!
Sampdoria lui Gullit a fost măcar la fel de bună ca aia care a luat titlul
„Sampdoria lui Gullit (da, îi putem spune așa, nu e vreo exagerare) nu a reușit să le ia fața Milanului cinic al lui Capello și alb-negrului torinez, la care străluceau Roberto Baggio (Balon de Aur în 1993) și Vialli și la care un tânăr Del Piero își începea ascensiunea, dar a făcut un campionat memorabil. A terminat pe locul 3, cu cel mai bun atac – 64 de goluri marcate. De altfel, meciurile genovezilor în sezonul ăla aveau prea puține în comun cu fotbalul italian al acelor ani. În total, nu mai puțin de 103 goluri s-au înscris în cele 34 de partide disputate de Samp. Adică o medie de over 2,5, cum ar spune pariorii.”
Ziua în care adolescentul Buffon a eclipsat trei Baloane de Aur
„În dimineaţa zilei de 19 noiembrie 1995, Nevio Scala încerca încă să găsească formula prin care să oprească Milanul lui Roberto Baggio şi George Weah. Principala grijă a antrenorului care a dus-o în premieră pe Parma în Serie A, pentru ca apoi să o transforme în una dintre forțele celui mai tare campionat din lume şi ale fotbalului european, era postul de portar. Titularul Luca Bucci era accidentat, iar rezerva sa, Alessandro Nista, nu oferea siguranța pe care o dorea omul de pe bancă. Asta deși reuşise, cu două săptămâni înainte, să nu primească gol la Cremonese.
Până la urmă, Scala nu a mai scăldat-o și a luat o decizie. S-a dus la Gianluigi Buffon, puștiul de 17 ani de la Primavera, şi l-a întrebat direct: „Ragazzo, eşti pregătit?”. Puştiul nici n-a clipit: „Nessun problema mister”. Niciunul dintre ei nu bănuia probabil că tocmai schimbau istoria fotbalului italian.”
Zemanlandia – miracolul de la Foggia
„Foggia se întorcea în Serie A după un deceniu şi jumătate, cu un lot în care nici un jucător nu evoluase în prima ligă. Tineri, entuziaşti, dar lipsiţi de experienţă. Principalul atu al băieților din sudul Italiei era trioul ofensiv, format din Roberto Rambaudi, Francesco Baiano şi Giuseppe Signori. Mai ales despre ultimul știți că avea să devină unul dintre cei mai prolifici atacanţi din istoria fotbalului italian. Însă nici ceilalți nu erau răi.
Calităţile celor trei și chimia dintre ei îi făceau un pericol pentru orice apărare, dar în ochii lui Zeman nu era suficient pentru supravieţuire. Graţie lui Pavone, Foggia s-a primenit în mercato cu Igor Shalimov, Igor Kolyvanov şi Dan Petrescu, apoi a început distracția.
Nou-promovata a deschis campionatul cu o remiză la Inter (1-1) şi a continuat spectaculos. Victorii entuziasmante și un joc de o frumusețe neobișnuită în anii ăia în il calcio. Presa italiană, care nu face economie de epitete, le-a irosit rapid pe toate, stadionul era plin la fiecare meci, iar echipe trecute prin multe în Serie A dădeau de greu când jucau contra tupeiștilor din Sud. „Cu Mister se munceşte, se joacă, se face totul pentru a ne distra şi pentru a distra”, explica Signori. Viitoarea legendă a lui Lazio a fost marea descoperire a lui Zeman, terminând sezonul de debut printre băieții mari cu 11 goluri.”
Cam asta a fost pe 2021. Să ne citim sănătoși, relaxați și cu umor și în 2022!