Italia și Spania au ieșit de multe ori să bată mingea împreună. De peste 30 de ori. O rivalitate ce pare recentă. Mondialul din 1994. Toate Europenele din 2008 încoace… Dar startul ei s-a dat cu mult timp în urmă, în perioada interbelică.
Cele două meciuri pe care le-au disputat la Florența, în sferturile Cupei Mondiale din 1934, au fost primele partide oficiale în care s-au întâlnit. Iar „dubla” aia a rămas în istorie din cauza durităţilor la care au apelat în special italienii. Şi mai ales în primul joc, încheiat la egalitate (1-1). Legendarul portar al ibericilor, Zamora, a fost lovit cu fiecare ocazie de oamenii lui Pozzo: „Au făcut asta pentru a ne egala. Schiavio mi-a dat doi pumni și m-a băgat în poartă”. El Divino nu s-a ferit să spună ce avea pe suflet: „Ne-au furat! A fost o nebunie, foarte multă violență. Am fost loviți cu toții, aproape fără excepție”.
Deși Zamora s-ar fi ales cu două coaste rupte, iar italienii au fost agresorii în majoritatea timpului, culmea!, imaginea simbol a acelui meci este cea cu Giuseppe Meazza accidentat, aproape leşinat şi purtat pe braţe de coechipieri.
Până la urmă, vedeta „Squadrei” nu a lipsit la rejucarea de a doua zi. În schimb, Zamora a făcut-o. Oficial, din cauza accidentărilor. Însă umblă vorba că nea Benito de la Roma, fiert să-i vadă pe ai lui campioni, ca să dea bine la restul lumii – cică l-ar fi amenințat pe Pozzo prietenește: „Tot meritul pentru succes îți va aparține, dar să te ferească Bunuțul să nu câștigi!” – a intervenit pe lângă guvernul spaniol să facă într-un fel ca portarul ăla care nu se dădea bătut să nu fie pe teren. Și n-a fost.
În lipsa numărului 1 din echipa lor (şi la propriu, şi la figurat), spaniolii au luat gol repede şi au fost eliminaţi de o echipă a Italiei care avea să câştige primul titlu mondial din cele patru. S-a terminat 1-0 și, nici măcar nu e vreo surpriză, a marcat Meazza. Nu tocmai corect, spun mulți. Arbitrul, un elvețian, Mercet, ar fi trecut peste faultul în atac comis de ăla care a ajuns nume de stadion în Milano. Apoi, mai târziu, și-a dat seama că-i curge sânge din nas și a ridicat mâna la golul ce putea fi de 1-1. Chipurile, offside. După Mondial, când s-a întors acasă, federația din Elveția l-a suspendat, acuzându-l că a fost imparțial. Vorba aia, le-a făcut neutralitatea de râs.
Italia, în schimb, și-a văzut în continuare de treabă. A bătut și Wunderteam-ul austriac, în semifinale, și a pus mâna pe trofeu după 2-1 în prelungiri cu Cehoslovacia. Desigur, există o legendă care spune că șeful ăla mare de la Roma a făcut totul pentru a fi sigur că-i duce (vedeți ce am făcut aici?) pe azzurri la destinație. Același arbitru la semifinală și la finală, de exemplu. Iar între cele două meciuri, respectivul, un suedez, Ivan Eklind , a luat cina cu il capo, ca să priceapă cum stă treaba.
Pare firesc ca spaniolilor să nu prea le placă Italia, este?
În imaginea de deschidere, Italia la rejucare: Pozzo (allenatore), Combi, Ferraris IV, Allemandi, Monti, Guaita, Carcano (secund); Bertolini, Orsi, Monzeglio, Meazza, Borel II, Demaria.
Sursa foto deschidere: worldcupfacts.online