În toamna anului 1983, o echipă de liga a treia din Polonia, Legia Gdansk, a condus-o câteva minute pe Juventus, într-un duel inegal din Cupa Cupelor. Însă meciul ăla a fost mai puțin despre fotbal și mai mult despre politică și patriotism. Fără el, e posibil ca Lech Walesa să fi avut o altfel de carieră politică.
În după-amiaza aia de septembrie, stadionul din orașul care a fost locul de naștere al Solidarității, primul sindicat independent din blocul comunist, a devenit platforma pentru ca oamenii să-și exprime sentimentele pe care nu și le puteau exprima în viața de zi cu zi. Da, în tribune erau și agenți ai securității, dar n-au putut decât să asiste neputincioși la ceea ce s-a întâmplat. Ce puteau face, să aresteze aproape 40.000 de oameni?
Un succes neașteptat
Până să intrăm în chestiunile politice ale acestei povești, să ne concentrăm puțin pe fotbal. În sezonul 1982/83, Legia Gdansk a reușit cea mai mare performanță din istoria clubului. A câștigat Cupa Poloniei, la capătul unui parcurs remarcabil. A eliminat-o inclusiv pe campioana Widzew Lodz, o echipă care, cu doar câteva luni mai devreme, era semifinalistă în Cupa Campionilor, după ce a trecut de Liverpool, etalonul european la nivel de club în acei ani. Băieții din liga au treia a scos un 1-1 cinstit, înainte de a se califica la loviturile de departajare.
În drumul spre finală, Legia le-a mai depășit pe Start Radziejow (3-2, după prelungiri), Olimpia Elblag (2-1), Slask Wroclaw (3-0, după prelungiri), Zaglebie Sosnowiec (1-0) și Ruch Chorzow (0-0, 4-3 la 11 metri). În meciul pentru trofeu, contra lui Piast Gliwice, campioana din 2019, dar care atunci era doar o echipă de liga a doua, a fost 2-1. Pentru istoricul succes, jucătorii au primit ceva bani, o vacanță cu familiile la Lacul Balaton, în Ungaria, și dreptul de a sări peste rând la cumpărarea unui apartament.
Însă adevărata răsplată a fost ieșirea în Europa. Nu oriunde, ci în Italia. În primul tur din Cupa Cupelor, Legia a picat cu una dintre cele mai bune echipe ale lumii la momentul ăla. O echipă antrenată de Giovanni Trapattoni, plină de campioni mondiali din 1982, alături de care au fost puși Michel Platini și starul absolut al fotbalului polonez, Zbigniew Boniek. Turul s-a jucat la Torino și s-a terminat așa cum și-au imaginat cei mai mulți. Gazdele au bătut cu 7-0. Domenico Penzo a marcat 4 goluri, Platini a reușit o dublă, iar Paolo Rossi a băgat-o și el în ațe. Cu toate astea, la revenirea acasă, fotbaliștii Legiei au fost primiți la aeroport de fani, care au apreciat că favoriții lor au jucat cu tupeu, chiar cu riscul de a lua multe. Asta și faptul că Papa Ioan Paul al II-lea i-a primit la Vatican au contat mai mult decât un rezultat pozitiv.
Returul a devenit astfel o formalitate pentru bianconeri, care nici nu au mers cu toate vedetele în Polonia. Pentru Gdansk, însă, vizita unui nume mare din Europa a fost un adevărat eveniment. Pe un stadion cu o capacitate de 25.000 de locuri s-au îngrămădit vreo 40.000 de oameni (ah, fotbalul anilor ’80!). Și au avut ce vedea. Legia a fost condusă la pauză, dar, în repriza a doua, Markus Kowalczyk și Jerzy Kruszczynski, din penalty, au întors rezultatul, într-un entuziasm firesc. Ca o paraneză, peste câțiva ani, Kruszczynski, ajuns între timp la Lech Poznan, a marcat tot de la 11 metri și contra Barcelonei. Scorul de 2-1 a rezistat 12 minute. Roberto Tavola a egalat cu o execuție spectaculoasă, înainte ca Boniek să facă 3-2, din assistul lui Rossi.
„Am mers cu sabia contra tancului”, a glumit Jozef Gladysz, care a evoluat toată cariera la Legia și care, la acea dublă, făcea parte din stafful tehnic. „Nu știu dacă e o exagerare, dar probabil a fost cel mai bun meci din istoria clubului”, a completat Boniek. Posibil, doar că meciul trecuse deja în plan secund. Adevărata victorie era în altă parte.
Lech Walesa și mișcarea cu 10 milioane de membri
La începutul anilor ’80, în șantierele navale din Gdansk a pornit o mișcare care, la scurt timp, a adunat 10 milioane de membri și care avea să schimbe istoria Poloniei. Solidaritatea e numele ei și a apărut ca un răspuns la criza prin care trecea economia socialistă, nu chiar atât de multilateral dezvoltată. Treptat, a căpătat atât de multă putere, încât a amenințat serios puterea comunistă.
În fruntea ei se afla Lech Walesa, un electrician mustăcios și carismatic. Se făcuse remarcat în deceniul anterior, când a condus mai multe proteste sindicale. Drept pedeapsă, în 1976, a fost concediat de la șantierele navale, iar ulterior și-a găsit cu greu de lucru. În plus, poliția politică l-a monitorizat atent. De altfel, a fost arestat de câteva ori ca disident. Când el și Solidaritatea au devenit prea vocali, a intervenit și Moscova, evident.
Liderul sovietic Leonid Brejnev a vorbit despre „elemente contrarevoluționare” (desigur că a făcut-o!) și a avertizat că Solidaritatea și aliații săi forțează organizarea de „alegeri de tip burghez” (ticăloșii!). Așa că a cerut ca liderii mișcării să fie puși la punct. Zis și făcut. Ajuns prim-ministru în februarie 1981, generalul Wojciech Jaruzelski a trecut la treabă. Avea experiență. În 1968, era ministru al Apărării, iar din postura asta a fost printre cei responsabili de intervenția în Cehoslovacia a trupelor Pactului de la Varșovia, care au înăbușit „Primăvara de la Praga”.
În decembrie 1981, Jaruzelski a decretat Legea marțială. Lech Walesa și alți lideri ai Solidarității au fost arestați. Grevele au fost interzise, armata patrula pe străzi, iar granițele au fost închise. Peste ani, generalul a justificat decizia pe care a luat-o prin încercarea de a evita o iminentă invazie sovietică. Dar adevărul e că scopul lui era să zdrobească Solidaritatea. Când a considerat că obiectivul a fost îndeplinit, Lech Walesa a fost eliberat (1982), iar Legea marțială a fost ridicată (vara anului 1983). Totuși, la intimidare, a băgat niște procese-spectacol, această specialitate a casei în regimurile totalitare.
„Renașterea”
Meciul-eveniment s-a întâmplat la scurt timp după ridicarea Legii marțiale. Comuniștii polonezi erau convinși că i-au calmat definitiv pe disidenți. Chiar și așa, interesul pentru duelul de la Gdansk i-a ținut în alertă. Securitatea poloneză se aștepta la un număr mare de spectatori și a luat anumite măsuri. Inclusiv împărțirea orașului în câteva zone, pentru a controla mai ușor eventualele ieșiri din rând. Existau și informații legate de prezența lui Lech Walesa pe stadion. Nu s-au făcut planuri pentru reținerea lui. Până la urmă, Solidaritatea nu era recunoscută ca o formațiune politică, iar liderul ei era doar un „civil”. Totuși, pentru orice eventualitate, televiziunea de stat a băgat puțin bățul prin gard, în încercarea de a-l discredita pe incomodul mustăcios.
Cu o zi înainte de meci, a fost difuzat un „reportaj” în care Lech Walesa discuta cu fratele său. Materialul, lucrat din greu la antrenamente, îl prezenta pe adversarul regimului drept un om vulgar și ahtiat după bani. Băieții care au regizat bucata respectivă sperau ca oamenii să se întoarcă împotriva lui Walesa și chiar să-l huiduie, atunci când și-ar fi făcut apariția. „Ar fi fost sfârșitul meu”, a recunoscut Walesa, peste ani. Nu a fost cazul. În schimb, a fost un nou început.
Prima repriză a fost mai mult despre fotbal. Spectatorii au fost interesați de ceea ce se întâmpla pe teren, unde favoriții lor o dădeau parte-n parte cu viitoarea câștigătoare a Cupei Cupelor. La pauză, când italienii aveau 1-0, după golul lui Beniamino Vignola, a început distracția. Mai întâi răzleț, timid, apoi din ce în ce mai puternic, întregul stadion a scandat „Solidarnosc! Solidarnosc! Solidarnosc!” În timpul ăsta, Lech Walesa stătea în mijlocul mulțimii și arăta semnul victoriei.
„Eram în vestiar și auzeam toată această gălăgie și lumea care striga ’Solidarnosc!’. Când am ieșit, l-am văzut pe Lech Walesa ridicându-se și făcând celebrul semn al Solidarității”, și-a amintit antrenorul de atunci al Legiei, Jarzy Jastrzebowski. „Îmi amintesc perfect sloganurile. S-a strigat ’Solidarnosc!’ și ’Lech! Lech!’. Walesa, evident. M-am simțit extraordinar. Lech Walesa e un om mare. Printre polonezi, Papa e primul în ierarhia mea. Walesa e imediat după”, a povestit și Boniek.
În tot acest timp, televiziunea poloneză a continuat să rămână în direct și să transmită ceea ce se întâmpla la Gdansk. Glumesc! Evident că a intervenit cenzura. Repriza a doua a fost difuzată decalat și fără sunet, de teamă că scandările ar putea continua și ar putea ajunge la restul țării. Dar era puțin cam târziu. Solidaritatea și Lech Walesa tocmai își făcuseră o revenire în forță. Mai mult decât atât, momentul ăla a oferit din nou speranță polonezilor și forță pentru a continua lupta.
Lech Walesa nu a prins finalul meciului pe stadion. Temându-se că ar putea fi arestat și că totul ar putea degenera într-o revoltă, oamenii săi de încredere l-au sfătuit să plece înainte de minutul 90. A ieșit din arenă însoțit de câțiva apropiați, fără incidente. Mai târziu, în același an, a primit Premiul Nobel pentru Pace. În anii următori, în contextul Perestroikăi, Solidaritatea a revenit în legalitate. În 1989, a câștigat alegerile, iar în 1990, Walesa a devenit președintele țării.
„Cred că m-au lăsat să merg la meci pentru că nu credeau că Solidaritatea mai are viață în ea. Dar au greșit. Ceea ce s-a întâmplat atunci ne-a dat putere pentru ceea ce a urmat”, a spus Lech Walesa, la mulți ani de la momentul care i-a relansat cariera politică. O opinie susținută și de un alt lider al mișcării: „Evenimentele de atunci ne-au dat forță pentru următorii 5 ani”.
Până la urmă, era firesc ca locul de naștere al Solidarității să fie și locul în care a început să fie construită marea ei victorie.
Sursa foto deschidere: gol24.pl