Celălalt mare Dinamo din URSS

Dinamo Tbilisi nu a avut nici longevitatea, nici PR-ul lui Dinamo Kiev. A strălucit pentru scurt timp, însă a făcut-o intens. Și sunt câțiva care jură că a fost cel mai apropiat lucru de Ajax-ul fotbalului total în anii care au urmat exploziei „lăncierilor”.

Imediat după Al Doilea Război Mondial, fotbalul nu s-a numărat printre prioritățile Moscovei. Stalin și ai lui aveau alte obiective. Ceasuri, paltoane, d-astea… Când comuniștii sovietici și-au îndreptat în sfârșit atenția către sport, au făcut-o cu o intenție clară. „Odată ce am decis să participăm în competițiile internaționale, am fost obligați să garantăm victoria. Altfel, presa burgheză ar fi aruncat cu noroi nu doar în sportivii noștri, ci și în națiunea noastră. Pentru a primi permisiunea să mergem la competițiile din străinătate, am fost nevoit să-i trimit o scrisoare lui Stalin și să-l asigur că vom câștiga”, scria în memoriile sale Nikolai Romanov, conducătorul Comitetului de Educație Fizică și Sport în anii următori războiului. Robert Edelman, expert în istoria Rusiei și autorul unei cărți despre Spartak Moscova, susține că „nu există vreo dovadă” că mustăciosul de la Kremlin a cerut astfel de asigurări, mai ales că sportul nu se număra printre interesele sale.

Probabil că cel mai puternic om din URSS a rămas indiferent când, în 1945, Dinamo Moscova a jucat câteva amicale în Marea Britanie și a terminat neînvinsă meciurile cu Arsenal, Chelsea, Cardiff și Glasgow Rangers. Dar nu a putut suporta afrontul ca naționala sovietică să fie eliminată la Jocurile Olimpice chiar de Iugoslavia dușmanului Tito, ceea ce a dus la dizolvarea celui mai important club al țării la momentul ăla, ȚSKA Moscova. Deci, aproape sigur, pe Stalin nu-l interesa sportul, în afara cazurilor în care considera că era făcut de râs și lua lucrurile personal.

Până la urmă, nici măcar Dinamo Tbilisi, cea mai importantă echipă din Georgia natală, nu a primit vreun ajutor din partea lui Stalin.

„Titlul e doar pentru Moscova și Kiev”

Dinamo Tbilisi a apărut în 1925. Unul dintre cluburile din rețeaua poliției secrete din URSS. Deși Stalin era originar din Georgia, la fel ca și mâna sa dreaptă, Lavrenti Beria, care, umblă vorba, ar fi fost și fanul lui Dinamo, echipa nu a beneficiat de acest „avantaj”. În ediția de primăvară a campionatului Uniunii Sovietice din 1936, prima în sistem divizionar, georgienii nu au fost admiși. Au intrat însă în toamnă, când au terminat pe 4, după Dinamo Moscova, Spartak Moscova și Dinamo Kiev.

Primul mare star al echipei a fost Boris Paichadze, cel care dă numele celei mai importante arene din Tbilisi (inițial, când a fost construit, în 1976, s-a numit – ce surpriză! – Stadionul Lenin). Dar oricât de bun era Paichadze (și cică era bun tare), Dinamo tot nu a reușit să răzbată. A dat târcoale titlului sau Cupei, fără a reuși să pună mâna pe ele. Mulți georgieni erau convinși că seceta de trofee avea o explicație politică. Jonathan Wilson, în „Behind the Curtain”, poveste că, la un moment dat, Boris ăsta și-ar fi luat inima-n dinți și i-a spus lui Beria că n-ar fi stricat ca oamenii să poată spune despre Dinamo că a fost campioana Uniunii Sovietice în câteva rânduri. Beria a luat-o razna și a început să urle că titlul e doar pentru Moscova și Kiev.

Ținând cont despre cine vorbim, un asemenea episod nu ar trebui să ne surprindă. Dacă s-a întâmplat. În egală măsură, e posibil să fie doar mania persecuției. E adevărat că Dinamo Tbilisi a obținut primul mare succes la peste un deceniu după ce Stalin și Beria au dispărut din peisaj – titlul de campioană a URSS în 1964. Dar și Dinamo Kiev a așteptat până în 1961 ca să fie campioană și să spargă monopolul Moscovei. Până la urmă, poate era doar dezamăgirea celor trei locuri 2 și a celor trei finale de Cupă pe care georgienii le-au pierdut cu Paichadze în echipă.

Dinamo Tbilisi a fost naționala Georgiei înainte de naționala Georgiei

În „Steagul roșu. O istorie a comunismului”, David Priestland a numit Georgia „un adevărat creuzet de resentimente naționaliste”. În perioada sovietică, fotbalul a devenit principalul element al identității naționale, iar Dinamo Tbilisi avea statutul unei adevărate naționale a Georgiei. În jurul echipei s-a concentrat întregul naționalism georgian. Așa cum Dinamo Kiev juca într-un fel rolul Barcelonei în Ucraina, Dinamo Tbilisi o făcea în Georgia. Era vehiculul fotbalistic al unei lupte duse de o națiune suprimată.

Ambele erau principalele forțe în respectivele republici sovietice, strângeau un public numeros la stadion și, mai ales, au reușit să obțină recunoaștere internațională, datorită participărilor cu succes din cupele europene și a jucătorilor pe care îi trimiteau la naționala URSS. Dinamo Kiev și Dinamo Tbilisi au rămas singurele cluburi sovietice care au câștigat pe continent. În 1960, când s-a jucat primul Euro iar băieții cu CCCP pe tricouri au luat titlul, Slava Metreveli, starul Dinamo-ului din Georgia, a fost unul dintre jucătorii importanți. În finala cu Iugoslavia, câștigată după prelungiri (2-1), a dat golul de 1-1, imediat după pauză.

Același Metreveli a format alături de Ilya Datunashvili și Vladimir Barkaya o linie de atac explozivă la istoricul titlu din 1964. Cei trei au marcat 34 din cele cele 48 de goluri ale lui Dinamo Tbilisi în acea ediție de campionat. Triumful a fost precetluit de victoria cu Torpedo Moscova, 4-1 după prelungiri, în „finala” de la Tashkent. A fost nevoie de meciul ăla pentru că cele două echipe au terminat sezonul cu același număr de puncte. Datunashvili a reușit o dublă, iar Metreveli a înscris și el, consolidându-și astfel statutul de legende.

Câștigarea unui titlu care până atunci, cu o singură excepție, ajunsese doar în Moscova a fost sărbătorit corespunzător în Georgia. Dar apogeul a fost victoria din finala Cupei Cupelor, în 1981. Într-un duel 100% comunist, Dinamo Tbilisi a învins-o cu 2-1 pe Carl Zeiss Jena, la Dusseldorf. A fost un adevărat boost pentru naționalismul georgian. Mii de oameni au ieșit pe străzile din Tbilisi, s-au îmbrățișat, au scandat și au executat și niște cântece hai să le zicem patriotice. Fotbalul reușise, din nou, să unească o națiune. Nu a surprins pe nimeni că fotbaliștii au fost așteptați ca niște eroi la aeroport, iar succesul european a devenit o adevărată sărbătoare națională.

Entuziasmul a fost atât de mare, încât comentatorul finalei a scăpat o „păsărică” pe post, după ce Dinamo a dat golul victoriei în finală: „Pot doar să-mi imaginez ce e acum în Tbilisi. Capitala Georgiei jubilează, la fel cum face întreaga țară”. Evident, a fost chemat la Moscova, să dea explicații: „Ce ai vruuuut să spui, tovarășe?”. A driblat ca un decar, spunând că s-a referit la Uniunea Sovietică, nu la Georgia.

Anii de glorie

Titlul din 1964 a rămas un episod singular. Asta până în a doua jumătate a anilor ’70, când a început perioada de glorie a clubului. Dacă Stalin și Beria au stat deoparte și nu s-au băgat pentru echipa „țării” lor, Eduard Shevardnadze, liderul Partidului Comunist din Georgia și, ulterior, presedintele Georgiei independente, și-a folosit puterea pentru a o susține pe Dinamo Tbilisi. Mândrie locală, dar și goana după capital politic, fără îndoială. Însă eforturile sale ar fi rămas fără succes, dacă nu exista și o generație de excepție. David Kipiani, Ramaz Shengelia și Aleksandre Chivadze au fost toți jucătorul anului în URSS, iar în 1981 s-au aflat în primele 11 locuri la Balonul de Aur. Vitaly Daraselia era „giuvaierul” echipei, o bucurie pentru fani. Despre Kipiani, un bătrân jurnalist din Georgia spunea că „a transformat fotbalul în artă pură”. Nodar Akhalkatsi, omul care a stat pe bancă la cele mai mari victorii din istoria clubului, obișnuia să spună că Daraselia „nu are nevoie să primească indicații, pentru că citește jocul extraordinar de bine”.

Între 1976 și 1981, Dinamo Tbilisi a câștigat o dată titlul, de două ori Cupa URSS și Cupa Cupelor. Rezultate care au apărut ca urmare a unui joc încântător. Un mix ideal între stilul rus și ucrainean, bazat pe multă alergătură și pase rapide, și cel tradițional în Georgia și Armenia, care punea accentul pe calitățile individuale și pe capacitatea fotbaliștilor de a lua singuri decizii. Lumea se strângea ca la urs să-și vadă eroii și era aproape imposibil să găsești bilete la meciurile de acasă. Media spectatorilor trecea de 65.000 și din punctul ăsta de vedere e de apreciat timingul legat de construirea noului stadion, în 1976. Am vorbit mai devreme – Lenin, ulterior Boris Paichadze.

Prestațiile alea încântătoare de acasă au fost duse și în Europa. În acei ani, Dinamo Tbilisi le-a eliminat, printre altele, pe Inter, cu victorie la Milano, pe Liverpool, bătută rău de tot cu 3-0 în fața a 90.000 de fani în delir, Napoli, West Ham United și Feyenoord. Turul de la Londra contra „ciocănarilor”, câștigat entuziasmant cu 4-1, în sezonul triumfului din Cupa Cupelor, a fost o lecție deschisă de cum poți distruge un adversar pe contraatac.

Erau anii în care Ajax și fotbalul său total reprezentau un etalon și nu au fost puțini cei care au căzut în admirație și considerau că Dinamo Tbilisi se apropia cel mai mult de jocul olandezilor. Nici nu mai conta că era vorba despre o echipă venită din epicentrul comunismului. Și, până la urmă, cât de rău poate fi comunismul, dacă produce fotbaliști care pot juca astfel?

Nu se întâmplă mereu, dar parcursul ăsta continental a avut și-un happy end. La 13 mai 1981, în fața a nici 5.000 de spectatori, Dinamo Tbilisi a cucerit Cupa Cupelor. Același trofeu pe care Dinamo Kiev l-a dus în două rânduri în URSS. Ironia face ca adversara georgienilor, Carl Zeiss Jena, să fi avut un parcurs mai dificil până în ultimul act. Est-germanii le-au lăsat în urmă pe Roma, Valencia și Benfica și chiar au deschis scorul la Dusseldorf. Însă Dinamo chiar era echipa mai bună și a întors rezultatul. Golul victoriei l-a dat Daraselia, după o spectaculoasă acțiune personală, în minutul 86. „Cel mai important gol din istoria fotbalistică a Georgiei”, așa cum l-a numit Kipiani.

Zenitul. Și cântecul de lebădă totodată.

Finalul tragic

Da, tragic e cuvântul corect. Prăbușirea lui Dinamo Tbilisi a fost brutală, ca moartea lui Daraselia. În decembrie 1982, omul celui mai important gol din istoria Georgiei a căzut cu mașina în gol. În același an, Kipiani a decis să se retragă, la doar 31 de ani. Nu a putut trece peste dezamăgirea neconvocării la Cupa Mondială din Spania. Și el a avut parte de un sfârșit violent: în septembrie 2001, și-a pierdut viața tot într-un accident rutier.

Fără cei doi, Dinamo a devenit o echipă oarecare din campionatul sovietic. În ultimii ani ai URSS, a reușit cu greu să se mențină în prima ligă. După ce Georgia și-a declarat independența, a devenit, firesc, principala forță a țării. Are 18 titluri și 13 Cupe, dar nici pe departe strălucirea din trecut.

Sursa foto deschidere: mundialsovietico.wordpress.com