În 1961, anul Crizei Berlinului, când lumea a fost la un pas să treacă de la Războiul Rece la unul cald, în Uniunea Sovietică avea loc o mică revoluţie. Una fotbalistică. Dinamo Kiev devenea în premieră campioană. Un eveniment mai important decât îşi imagina cineva la momentul respectiv.
Finalul hegemoniei Moscovei
Am dat întâmplător peste acest video. Are aproape 2 ani de când e pe YouTube şi a strâns doar ceva mai mult de 200 de vizualizări. De unde am dedus că nu prea a fost promovat. Şi e păcat.
Sunt secvenţe de la un meci dintre Moldova Chişinău (actualul Zimbru) şi Dinamo Kiev, din sezonul 1961 al campionatului Uniunii Sovietice. Sunt convins că o să-l recunoaşteţi pe celebrul Valeri Lobanovski, pe atunci un impunător fecior de doar 22 de ani, care juca atacant la mândria Ucrainei. Practic, asta dovedeşte că omu’ a fost legat de toate momentele importante din istoria clubului.
Dinamo Kiev s-a înfiinţat în noiembrie 1927, iar clubul s-a numărat printre membrii fondatori ai campionatului din URSS, care a pornit la drum în 1936. Cu toate acestea, ucrainenii au aşteptat un sfert de secol pentru primul titlu. Au terminat în trei rânduri pe locul 2 (1936, 1952 şi 1960) şi s-au mulţumit cu o Cupă a URSS (1954), înainte de a deveni în sfârşit campioni, în 1961.
A fost o performanţă istorică nu doar pentru club, ci pentru întregul fotbal sovietic. Pentru prima oară de la înfiinţarea campionatului, titlul ajungea la o echipă din afara Moscovei. Dinamo Moscova, Spartak Moscova, CSKA Moscova, chiar şi Torpedo Moscova şi-au împărţit „prada” timp de 25 de ani.
Dar, sub comanda lui Viacheslav Soloviov, Dinamo Kiev a pus capăt acestei hegemonii. Era startul unei noi etape în fotbalul sovietic. A fost momentul unui transfer de putere, de care au profitat şi cluburile din afara Rusiei şi Ucrainei.
Scuzaţi dulcele grai din ţara lui „davai ceas”, da’ imaginile chiar merită efortul.
Dinamo Kiev devine principala forţă a Uniunii Sovietice
După ce timp de 25 de ani nimeni nu a putut sparge monopolul capitalei, lucrurile s-au schimbat complet odată cu titlul lui Dinamo Kiev din 1961. Până la dispariţia URSS, echipa din Ucraina a fost de 13 ori campioană. Le-a depăşit în clasamentul all-time pe Spartak (12) şi Dinamo Moscova (11). De altfel, după 1961, titlul a mai ajuns în Moscova de doar 11 ori.
Succesul lui Dinamo Kiev a reprezentat o sursă de inspiraţie şi pentru alte echipe. Aşa se face că pe lista campioanelor au apărut în următorii ani Dinamo Tbilisi, Dnipro Dnipropetrovsk, Ararat Erevan, Dinamo Minsk sau Zenit Leningrad (sau St. Petersburg, dacă ţineţi neapărat). O putem numi descentralizare fotbalistică sau ceva pe acolo.
Echipa din 1961 a dat tonul, dar abia după venirea pe bancă a lui Victor Maslov şi, ulterior, a lui Lobanovski lucrurile au început să se pună cu adevărat în mişcare. Acesta din urmă, considerat omul care a introdus metodele ştiinţifice în antrenamentele fotbaliştilor, a dus-o pe Dinamo Kiev la nivelul următor. Nu doar hegemonie internă, ci şi succes european.
Astfel, Dinamo Kiev a devenit prima echipă din URSS care a cucerit un trofeu european, Cupa Cupelor, în 1975. O performanţă dublată de câştigarea Supercupei Europei într-o manieră entuziasmantă. Marele Bayern Munchen al lui Sepp Meier, Franz Beckenbauer şi Gerd Muller a fost învins cu 3-0 la general.
A două Cupă a Cupelor a venit în 1986, după o altă prestaţie legendară, în finala cu Atletico Madrid. Victorie cu 3-0, la capătul unui meci în care spaniolii au fost, cum se spune pe la noi, scoşi din ghete. Nişte băieţi din România i-au refuzat lui Lobanovski o nouă Supercupă a Europei. Ştiţi, voi, Hagi, Monte Carlo…
Bonus: Oleg Blohin, în ’75, şi Igor Belanov, în ’86, au luat Balonul de Aur. Dacă aş fi rău aş spune că e succesul la care visau Lenin şi Stalin.
Influenţa asupra naţionalei URSS
„Fronda” cluburilor din afara Rusiei se reflectă şi în modul în care, de-a lungul anilor, a crescut numărul jucătorilor din restul republicilor sovietice în naţionala URSS la competiţiile importante, precum Cupa Mondială. În „Football and the Boundaries of History”, de unde am ciordit şi eu graficul de mai jos, există un studiu foarte mişto pe tema asta. Pasionaţii nu au cum să nu aprecieze.
După cum vedeţi, apogeul a fost atins în 1986, când lotul naţionalei Uniunii Sovietice a avut 17 fotbalişti din afara Rusiei, faţă de doar 5 din Rusia. Lobanovski era antrenor, iar acea echipă avea un joc seducător. De altfel, a jucat probabil meciul turneului, dramaticul 3-4 cu Belgia, în care Belanov a reuşit un hat-trick.
Doi ani mai târziu, Zbornaia ar fi trebuit să-i ofere lui Lobanovski marele succes al carierei, la Euro. Şi probabil ar fi făcut-o, dacă nu ar fi dat în finală peste Olanda lui van Basten şi Gullit. Pe care, culmea, o bătuse în grupe, prin golul ucraineanului Rats. Apoi, în 1990, Dasaev l-a întâlnit din nou pe Lăcătuş, care îi dăduse gol direct din Piaţa Roşie, într-un meci din Cupa Campionilor, la Moscova, iar povestea URSS la Mondiale era arhivată în istorie.
Ultima revoluţie a lui Lobanovski
În primii ani după dispariţia URSS, Dinamo Kiev a dominat autoritar fotbalul din Ucraina şi, odată cu revenirea lui Lobanovski, a mai avut o răbufnire în Europa. Bătrânu’ taciturn a construit o altă echipă fantastică, în jurul lui Shevchenko şi Rebrov. O echipă care a umilit Barcelona, atât pe Camp Nou, cât şi la Kiev, şi a ajuns în semifinalele Ligii Campionilor.
Sheva avea să câştige ulterior şi Balonul de Aur şi, chiar dacă nu a făcut-o jucând pentru Dinamo Kiev, se poate spune că a reprezentat apogeul revoluţiei fotbalistice începute acum aproape şase decenii. Şi încununarea muncii celui care a trăit-o încă de la început, iar apoi a preluat-o din mers şi a condus-o.
Sursa foto: lasoga.org