Bătălia de pe Highbury: probabil cel mai dur amical din istorie

Aceasta este campioana mondială din 1934, Italia, care, în noiembrie același an, a jucat un amical la Londra, cu Anglia. Din motive încă necunoscute, şi atunci englezii aveau senzaţia că sunt miezul la fotbal şi tocmai de aia nu se deranjau să participe la Mondiale. Când în sfârşit au făcut-o, în ’50, i-au trimis americanii acasă. Nu sud-americanii, ci Statele Unite.

Dar să revenim. Aşadar, în toamna târzie a lui ’34, Italia trebuia să-şi confirme statutul de campioană mondială pe terenul autodeclaratei cea mai bună echipă a lumii. Selecționerul azzurrilor, Vittorio Pozzo, s-a cam codit. A vrut să refuze invitația englezilor, convins că nu e o idee bună să joci în noiembrie la Londra. Bine, a înțeles și faptul că, în cazul unui eșec, ăia vor profita și-și vor trâmbița și mai puternic închipuita superioritate. Pentru că PR-ul exista și atunci. De altfel, banalul amical a fost prezentat ca fiind „meciul secolului” sau „adevărata finală a Cupei Mondiale”.

Însă oricât de multă influență avea Pozzo în cercurile fasciste (și avea ceva!), băieților de la Roma le făcea cu ochiul posibilitatea de a-și trimite una dintre perlele regimului în mijlocul democrației. Mussolini în persoană a spus că e o idee bună. Știți cum e cu totalitarii ăștia: fac pe superiorii, pe inabordabilii, dar tânjesc după atenție și recunoaștere. Așa că dacă „Ducele” a zis, drumul la Londra a devenit obligatoriu.

Bătălia de pe Highbury

Ajunși în Anglia, oamenii lui Pozzo (elegantissim, în prim-plan în imaginea de deschidere) s-au antrenat pe terenul lui Tottenham (acolo unde e făcută poza, cu două zile înainte de meci), deşi partida s-a jucat pe stadionul rivalei Arsenal. De unde şi numele rămas în istorie – „Bătălia de pe Highbury”. Şi nu a fost o exagerare.

Italia a venit cu ce avea mai bun. Practic, aceeași echipă care luase titlul mondial cu doar câteva luni înainte. Doar două schimbări în primul 11: Carlo Ceresoli și Pietro Serantoni au apărut în locul lui Giampiero Combi, respectiv Angelo Schiavio. Gazdele au răspuns cu mândria locală. Dacă tot s-a jucat pe Highbury, nu mai puțin de 7 jucători de la Arsenal (record pentru Anglia) și-au făcut loc printre titulari: Cliff Bastin, Ray Bowden, Wilf Copping, Ted Drake, Eddie Hapgood, George Male și Frank Moss. Nu doar stadionul pe care a avut loc meciul explică această alegere. „Tunarii” erau principala forță a țării în anii ăia, o hegemonia începută sub WM-ul lui Herbert Chapman, decedat la începutul lui 1934.

Cele două echipe s-au aliniat frumos, s-au schimbat amabilități în prezența unor oameni importanți, apoi a început bătaia. La propriu. Luis Monti, adică singurul om din istoria fotbalului care a jucat două finale mondiale cu două naţionale diferite, nu a mai putut continua, după ce Drake i-a rupt piciorul în primele minute (atunci nu erau schimbări). Căpitanul Angliei, Hapgood, arăta aşa a doua zi.

Embed from Getty Images

Vestiarul meu arăta ca un spital”, este o declarație celebră a selecționerului englez. În „buletinul de front” se putea citi, printre altele, despre mâna ruptă a lui Eric Brook, falca avariată a lui Drake sau glezna umflată a lui Bowden. Nicio surpriză. Sunt mai multe surse care vorbesc despre faptul că mai ales italienii, foarte nervoşi după povestea cu Monti şi după cele trei goluri primite în primul sfert de oră, au dat în tot ce mişca, în prima repriză. Încă nu apăruseră Nereo Rocco şi celebrul său îndemn „loviţi tot ce mişcă. Dacă e mingea, cu atât mai bine” (negat ulterior de Gianni Rivera, dar rămas în folclor), însă mentalitatea era acolo.

Italia, mai bună (și) la fotbal

Italienii au reuşit totuşi să se calmeze la pauză, unde s-a intrat cu 3-0 pentru Anglia (dublă Brook și un gol Drake), care a ratat şi un penalty, şi în repriza a doua au făcut ce ştiau mai bine. Adică au jucat fotbal. Giuseppe Meazza a dat o „doppietta”, iar englezii au terminat meciul dominaţi de o echipă în inferioritate. Enrique Guaita și Giovanni Ferrari au ratat ocazii mari, același Meazza a tras în transversală, așa că s-a terminat 3-2.

Cu numai 10 oameni pe teren, Italia a învins Anglia pe Highbury cu 2-0. O afirmație ciudată? Și totuși, e corect față de Italia să începem astfel cronica acestui meci. Prestigiul fotbalistic al Angliei (??? – nota mea) a fost serios afectat de lucrurile care s-au întâmplat în repriza a doua. Oaspeții au fost magnifici în mișcările lor rapide”, nota un ziar englez a doua zi. O recunoaștere a valorii adversarului, dar și o ușoară înțepătură pentru violența din prima repriză.

În schimb, presa italiană a vremii nu descoperise încă unul dintre clișeele sale preferate, „A testa alta”, dar Il Littoriale (actualul Corriere dello Sport) s-a descurcat cumva şi a titrat: „Il risultato e per gl’inglesi, ma il successo per gl’italiani”. Bruno Roghi, de la Gazzetta dello Sport, a fost responsabil de limba dată regimului: „Echipa italiană, o splendidă reprezentantă a fascismului, a spus în cuvinte strălucitoare că jocul de fotbal e înainte de toate o artă”. Propaganda a băgat în ele, iar eșecul de la Londra a rămas un episod legendar pentru il calcio. 

Sursa foto: ilfattoquotidiano.it

Dacă Italia a rămas cu mândria (jucătorilor li s-a spus „Leii de pe Highbury”), englezii și-au păstrat bășinile și aerele de superioritate. Mulți au spus/scris că Anglia n-ar trebui să mai joace vreodată contra altor naționale. Poate era mai bine pentru ei să se fi ținut de plan. Când au ieșit în lume, au descoperit crudul adevăr.

Sursa foto: Twitter/FIFAWorldCup

Facebook Comments

Lasă un răspuns