San Lorenzo și Copa Libertadores vândută pe 50.000 de pesos

Mulți ani, până în 2014 mai exact, suporterii lui San Lorenzo au fost nevoiți să suporte ironiile rivalilor. Fanii altor echipe spuneau că literele de pe emblema clubului nu înseamnă Club Atletico San Lorenzo de Almagro, ci Club Atletico Sin Libertadores de America. Un mișto meritat, dacă mă întrebați pe mine.

În 1960, Penarol a câștigat prima ediție a Copei Libertadores (Copa de Campeones de América, pe atunci). Începutul primei mari dinastii din fotbalul sud-american la nivel de club. Ceva comparabil cu ceea ce s-a întâmplat în Europa cu Real Madrid. Păstrând proporțiile, evident. Uruguayenii au luat trofeul în 3 din primele 7 ediții și au jucat alte două finale. Au ajuns la un asemenea nivel, încât, în 1961, după victoria cu Benfica din Cupa Intercontinentală, L’Equipe scria așa: „Nimeni nu o poate bate pe Penarol. La acest moment, nu există nicio echipă europeană – nici măcar una! – care să poată spera să-i învingă pe campioni aici, la Montevideo”. Rețineți partea cu „la Montevideo”, că e cumva cheia acestei povești.

O poveste care putea fi diferită, dacă președintele lui San Lorenzo de acum 60 de ani, Alberto Bove, nu ar fi acceptat un târg care nu a fost altceva decât vânzarea șansei de a cuceri Copa Libertadores.

Un triumf „politic”, înainte de cel sportiv

Ideea unei competiții care să stabilească cea mai bună echipă de club din America de Sud nu era nouă. Până la urmă, de acolo vine cel mai vechi turneu continental al lumii, Copa America. Tentative au existat, chiar și înainte de Primul Război Mondial. În 1948, s-a jucat Campeonato Sudamericano de Campeones, iar Vasco da Gama a plecat acasă cu trofeul. A fost nevoie să treacă aproape o jumătate de secol pentru ca brazilienii să fie recunoscuți oficial primii campioni ai Americii de Sud. O altă ediție a acestui turneu nu a mai existat, dar, inspirați și de succesul de care Cupa Campionilor se bucura în Europa, sud-americanii au creat ceea ce azi numim Copa Libertadores.

O competiție care, în primii ani ai existenței sale, a fost privită mai curând ca un triumf al celor de la Penarol. Nu doar sportiv, ci și politic. Washington Cataldi nu era președintele clubului uruguayan în acea perioadă (a devenit ulterior, cu foarte mare succes), însă el era cel care conducea practic. Un personaj remarcabil, comparat de mulți cu Joao Havelange și Julio Grondona, datorită calităților și a influenței. Și-a folosit poziția foarte bine.

Am fost pionieri ai Copei Libertadores. Mai întâi, în formula doar cu echipe campioane. Apoi, din 1966, au fost adăugate și echipele de pe locul 2 din fiecare țară. În acei ani, s-a spus că totul a fost doar o manevră pentru ca cele două mari echipe din Uruguay (Nacional era cealaltă – nota mea) să fie prezente în competiție. Cumva, e adevărat, dar nu acesta a fost singurul motiv. Am mers personal în toate țările din America de Sud pentru a-i convinge pe conducători că, pentru a supraviețui, Copa Libertadores trebuie să se joace cu 20 de echipe, în loc de 10. Timpul mi-a dat dreptate”, a explicat Cataldi peste ani.

Până atunci, ediția inaugurală a avut la start doar 7 echipe. Venezuela și Peru nu au fost interesate să participe, Ecuadorul nu a avut campionat în 1959, astfel că pe „tablou” s-au regăsit San Lorenzo (Argentina), Jorge Wilstermann (Bolivia), Bahia (Brazilia), Universidad de Chile (Chile), Milionarios (Columbia), Olimpia Asuncion (Paraguay) și Penarol (Uruguay).

Olimpia a fost norocoasa trimisă în semifinale fără să joace. Tot acolo au ajuns San Lorenzo (5-3 la general cu Bahia), Penarol (8-2 cu Jorge Wilstermann) și Milionarios (7-0 cu Universidad). Și așa ajungem la duelul dintre San Lorenzo și Penarol. În tur, la Montevideo, a fost 1-1. Returul de la Buenos Aires s-a terminat 0-0. Nu exista regula golului marcat în deplasare, așa că a fost nevoie de un al treilea meci. Și de aici a început distracția.

Decizia care a schimbat istoria lui San Lorenzo

Am ajuns la Buenos Aires, iar șoferul de taxi cu care am mers nici măcar nu știa că e un meci între San Lorenzo și Penarol”, a povestit antrenorul uruguayenilor, uriașul Hector Scarone. Interesul nu a fost așa scăzut, după orice standard. În tribune, la meci, au fost 15.000 de spectatori. Sub media vremii în Argentina, dar nu chiar dramatic. Însă șmecherul ăla de Cataldi a știut să profite și a aruncat momeala.

Organizatorii au prevăzut că e posibil să se ajungă la rejucare, astfel că s-a stabilit ca aceasta să aibă loc la Santiago de Chile. Doar că, la 22 mai, cu doar o săptămână înainte de data la care trebuia să se joace meciul, s-a întâmplat cutremurul de la Valdivia, cel mai puternic din toate timpurile. Varianta de rezervă, Asuncion, a fost refuzată de Penarol. Uruguayenii aveau altceva în minte, iar Cataldi a acționat. L-a abordat pe președintele lui San Lorenzo, Alberto Bove, și i-a propus să primească toate încasările rejucării. Condiția pusă a fost să accepte ca partida să se dispute la Montevideo, pe Centenario.

Legenda spune că Bovină ăsta, care a acceptat fără să stea pe gânduri, le-ar fi spus apropiaților, cu un zâmbet lacom și superior: „Uitați-vă la uruguayeni… Ne-au dat încasările și tot o să-i batem”. A luat 50.000 de pesos (asta e moneda din Uruguay), dar i-a refuzat propriei echipe șansa de a face istorie.

Penarol 1960 / Sursa foto: copalibertadores.com

Golgheterul vs. „singurul mare hijo de puta”

Noi am aflat după. Dacă știam, le-am fi spus să renunțe. Să mergem la Montevideo era ca și cum intram în gura leului”, a povestit Jose Sanfilippo, starul indiscutabil al lui San Lorenzo în acei ani. A fost de patru ori la rând golgheterul campionatului. În 1959, când ai lui au luat titlul, a dat 31 de goluri. Un atacant excepțional, dar cu o reputație de om dificil, chiar ciudat. „Dintre toți antrenorii pe care i-am avut, niciunul nu m-a învățat nimic. Am învățat totul singur”, i-a spus lui Jonathan Wilson, care a discutat cu el în perioada în care a documentat istoria fotbalului argentinian. În aceeași discuție, a insistat că era doar dedicat meseriei sale: „Pentru mine, dieta era importantă când eram jucător. Nimeni nu mă asculta. Aveam și am o rutină proprie, fac aceleași lucruri în fiecare zi”. Ideea era că nu făcea decât să ceară de la ceilalți să dea la fel de mult ca el.

Însă există și fisuri în povestea lui. Criticat în acei ani pentru lipsa de implicare la națională, ar fi răspuns că „nu alerg pentru San Lorenzo, nu înțeleg de ce ar trebui să alerg pentru la seleccion”. Apoi mai e aventura sa la Boca. A fost aproape să ia Libertadores cu „Genovezii”. În finala cu Santos, a dat 3 goluri, dar nu a fost suficient pentru a-i „fura” trofeul lui Pele. A plecat de pe La Bombonera după doar un an, din cauza unui incident petrecut chiar la un meci cu San Lorenzo. Culmea, un meci amical. Nemulțumit că nu a fost băgat, a sărit să-l bată pe antrenor în văzul tuturor. Oricât de sălbatic era și e fotbalul din Argentina, nu avea cum să rămână. Concluzia îi aparține lui Silvio Marzolini, cel mai mare fundaș stânga pe care l-a avut țara aia, care a murit acum câteva zile: „În istoria fotbalului, au existat doar trei jucători cu adevărat mari – Pele, Maradona și Messi -, dar un singur mare hijo de puta: Sanfilippo”.

Dar să revenim în 1960, la rejucarea de la Montevideo. San Lorenzo a rezistat cam o oră, înainte ca Penarol să deschidă scorul. A marcat Alberto Spencer, omul numărul 1 al gazdelor. Un ecuadorian care a jucat atât pentru țara natală, cât și pentru cea de adopție. În același timp. Adică băga un meci-două pentru Ecuador, apoi punea tricoul celeste pe el. Și înapoi. Ați prins ideea. A fost golgheterul primei ediții din Liberatadores și nu numai. E și azi jucătorul cu cele mai multe goluri în istoria competiției – 54.

Uruguayenii și-au spus: ’Dacă idioții ăștia au acceptat să joace la Montevideo, îi putem lua pe sus’. Iar arbitrul, un paraguayan, a fluierat totul împotriva noastră. Din cauza conducerii noastre, am rămas fără apărare”, și-a amintit Sanfilippo, într-un interviu mai vechi. Cu toate acestea, San Lorenzo a egalat, chiar prin vedeta sa, cu doar câteva minute înainte de final. Dar a rămas suficient timp pentru ca Spencer să facă dubla și să câștige meciul pentru Penarol.

Uruguayenii s-au dus în finală, unde au dat peste Olimpia Asuncion. Tot Spencer a dat golul victoriei cu 1-0 de acasă, apoi, în Paraguay, a fost 1-1, astfel că Penarol a luat trofeul și a dat startul unei mini-hegemonii continentale. În schimb, San Lorenzo a așteptat până în 2014 ca să devină campioana Americii de Sud. Un triumf sărbătorit și de Papa Francisc, mare fan al echipei. O fi pus și el o pilă la Bărbos, să-i ierte pe băieții care s-au vândut pentru câțiva „arginți”.

Sursa foto deschidere: tycsports.com

Lasă un răspuns