Sunt convins că pe băiatul din stânga, cel în tricoul alb, cu celebra dungă roşie în diagonală (vă spun eu că e roşie, credeţi-mă pe cuvânt!), l-aţi recunoscut. Este Alfredo Di Stefano, în zilele lui de River Plate. Pe portarul care îi suflă mingea nu cred că l-aţi bunghit, da’ sigur aţi auzit de el. Este Moacir Barbosa Nascimento, cel care a trebuit să ducă toată viaţa în spinare vina de a fi stat în poarta Braziliei în celebra “finală” a Mondialului din ‘50, când Uruguay a făcut linişte pe Maracana ca Papa şi ca Frank Sinatra. Meciul ăla i-a schimbat cariera. Avea doar 29 de ani, juca la Vasco da Gama şi era cel mai bun număr 1 din ţară, dar a sfârşit prin a fi ostracizat.
Prima variantă de Libertadores
Poza de la care am plecat în povestea asta a fost făcută în 1948, într-o altă “finală”. Vasco a întâlnit-o pe River în meciul decisiv al Campeonato Sudamericano de Campeones, o primă tentativă de competiţie continentală la nivel de club în America de Sud. Predecesoarea Copei Libertadores mai simplu spus. S-a jucat în Chile, cu participarea celor mai bune echipe din Argentina, Bolivia (Litoral), Brazilia, Chile (Colo-Colo), Ecuador (Emelec), Peru (Deportivo Municipal) si Uruguay (Nacional). Bine, au fost şi excepţii. De exemplu, Peru şi-a trimis vicecampioana, pentru că Atletico Chalaco a refuzat invitaţia.
Sistemul de disputare a fost fiecare cu fiecare, iar organizatorii şi fanii au prevăzut şi şi-au dorit un meci decisv între cele mai importante echipe prezente, Vasco şi River. De o parte era prima mare generaţie a echipei cu nume de explorator. O echipă care a rămas în istorie ca “Expresul victoriei” şi care a reprezentat baza naţionalei Braziliei, vicecampioană mondială în 1950. Pe lângă Barbosa, în alb-negru mai jucau Danilo, Chico, Friaca (autorul golului marcat de Selecao contra Uruguay-ului) şi Ademir (golgheterul tragicului Mondial). De cealaltă parte stătea mândria Argentinei. Erau doar rămăşiţele celebrei „La Maquina”, pentru că Adolfo Pedernera fusese transferat la Huracan, da’ “Milionarii” încă aveau trupă serioasă, cu Jose Manuel Moreno, Angel Labruna şi Felix Loustau. Lor li se alăturase deja amintitul Di Stefano, starul emergent al fotbalului albicelest.
Barbosa a făcut-o pe Vasco prima campioană a Americii de Sud
Până la marea “finală”, Vasco a avut un parcurs aproape perfect. Le-a bătut pe Litoral (2-1), Nacional (4-1), Deportivo Municipal (4-0) şi Emelec (1-0) şi a făcut egal împotriva gazdelor de la Colo-Colo (1-1). Un singur punct pierdut, cu alte cuvinte. River a plecat tare: un 4-0 cu Emelec, urmat de o victorie cu 2-0 în faţa lui Deportivo Muncipal. Dar apoi s-a produs un black-out: 0-3 cu Nacional. Argentinienii s-au repliat rapid şi i-au dărmâmat pe săracii de la Litoral (5-1). Erau însă obligaţi să câştige cu rivalii din Brazilia, înainte de a încheia competiţia cu duelul împotriva lui Colo-Colo.
Confruntarea aşteptată de toată lumea s-a jucat pe 14 martie 1948, pe Estadio Nacional, din Santiago de Chile. Cum Vasco îşi asigura practic câştigarea trofeului cu un egal, iniţiativa a fost lăsată adversarilor. Meciul a fost departe de a fi un clasic. Vremea nu a ajutat, iar publicul chilian era mai curând de partea lui River. Umblă vorba că nici arbitrului, un uruguayan pe nume Valentini, nu-i erau foarte simpatici brazilienii. Aşa se face că a acordat un penalty pe care multe surse l-au caracterizat ca fiind “scandalos”. Barbosa a reuşit să apere execuţia lui Labruna. “Nu a fost penalty, dar ce puteam face? Ştiam că trebuie să apăr. Aşa că m-am dus în poartă şi am aşteptat execuţia. Labruna, starul lui River, a tras jos, iar eu am reuşit să prind mingea”, şi-a amintit portarul brazilian.
Băiatu’ de la centru a mai încercat una, după pauză, când a anulat, fără un motiv clar, golul marcat de Chico. Nu a făcut decât să agite spiritele, iar ultimul sfert de oră a fost doar o întrecere de cine dă mai tare în ceilalţi. De fotbal nu a mai fost timp, aşa că s-a terminat 0-0. În Chile, Vasco şi-a confirmat renumele de “Expresul victoriei” şi a devenit prima echipă din Brazilia care a câştigat un titlu în afara ţării. Până atunci, Selecao fusese de două ori campioană a Americii de Sud, de fiecare dată acasă.
Iar Barbosa a avut o contribuţie uriaşă la acest triumf.
Apogeul unei cariere care putea fi una de succes
Moacir Barbosa a ajuns la Vasco da Gama în 1945. În foarte scurt timp, a devenit unul dintre favoriţii fanilor. Avea un stil spectaculos şi curajos. A avut şi succes. Pe lângă victoria din Campeonato Sudamericano de Campeones, în palmaresul său se află şi şase titluri Carioca (campionatul statului Rio de Janeiro). În acelaşi timp, a revoluţionat postul de portar în Brazilia.
“A schimbat felul în care jucau portarii brazilieni. În acea eră, raza de acţiune a portarilor era redusă la careul de şase metri. Dar el domina tot careul. Ieşea din poartă şi respingea cu mâinile, cu piciorul, în orice fel putea, nu conta. A fost un deschizător de drumuri”. Astfel l-a caracterizat unul dintre foştii colegi, Carlos Alberto Cavalheiro. Se spune că o mare echipă trebuie să aibă, în primul rând, un mare portar. Prima mare echipă din istoria lui Vasco cu siguranţă a avut unul.
Barbosa a fost alegerea logică pentru poarta Selecao, la Mondialul din 1950. Dar golul pe care Alcides Ghiggia i l-a marcat pe scurt în meciul pentru titlu cu Uruguay l-a transformat într-un paria, deşi jurnaliştii l-au desemnat portarul turneului. A rămas la Vasco până în ‘55 şi a continuat să apere bine, dar nu a mai fost chemat la naţională decât o dată. De altfel, Brazilia nu a mai avut vreun portar negru până la Dida, în 1995. Lumea l-a considerat principalul vinovat pentru Maracanazo şi o piază-rea. A vrut să viziteze catonamentul naţionalei în ‘94, înainte ca Romario, Dunga şi ceilalţi să plece la Cupa Mondială din SUA, dar a fost refuzat, pentru a nu aduce ghinon. “În Brazilia, pedeapsa maximă e de 30 de ani. Eu am fost condamnat 50 de ani”, a suspinat odată. A murit singur şi uitat de lume, în 2000.
River şi goana după gloria continentală
„Finala” din ‘48 a dat startul unui adevărat blestem pentru River Plate, la nivel continental. Cât erau ei de „Milionari” şi de monumentali, băieţii din Buenos Aires au aşteptat ceva până să devină campioni ai Americii de Sud. În Libertadores au ajuns de două ori în ultimul act, în 1966 şi 1976, dar au pierdut de fiecare dată. Mai întâi cu Penarol, după trei meciuri. Apoi în faţa lui Cruzeiro, tot după trei meciuri. Mult aşteptatul succes a venit abia în 1986, în urma unei duble victorii împotriva columbienilor de la America de Cali. De atunci, Las Gallinas nu au mai ratat nicio finală disputată: în 1996, 2015 şi 2018. Ultima a fost în mod clar cel mai dulce triumf, pentru că a fost obţinut contra marii rivale Boca Juniors.
Titlul lui Vasco, recunoscut oficial după aproape o jumătate de secol
Vasco da Gama a aşteptat până în 1996 ca titlul de primă campioană a Americii de Sud să-i fie recunoscut oficial. În acel an, CONMEBOL a răspuns unei cereri primite din partea brazilienilor şi, pentru “respectarea adevărului istoric”, a admis că “Expresso da Vitória” a fost prima cea mai bună echipă de pe continent.
Comunicatul nu spune şi asta, dar practic acest lucru înseamnă şi recunoaşterea faptului că turneul din ‘48 a reprezentat o sursă de inspiraţie pentru Copa Libertadores. Preşedintele CONMEBOL de atunci, Luis Valenzuela, a avut ideea acelei competiţii, care, la vremea respectivă, s-a bucurat de un suces uriaş, chiar dacă nu s-a repetat. Asistenţa medie a fost de peste 39.500 de spectatori, iar încasările s-au apropiat de 9,5 milioane de pesos chilieni.
Până ca sud-americanii să dea drumul Copei Libertadores, în ‘60, europenii s-au mişcat mai repede. Jacques Ferran, jurnalist la L’Equipe, a urmărit pe viu Campeonato Sudamericano de Campeones şi i-a plăcut atât de mult ideea unei competiţii continentale, încât i-a pasat-o şefului său, Gabriel Hanot. Şi astfel a apărut Cupa Campionilor Europeni. “Cum putea Europa, care vrea să fie înaintea restului lumii, să nu organizeze o competiţie precum cea din America de Sud? Trebuia să urmăm acel exemplu”, a declarat Ferran pentru Globo Esporte, în 2015.
Sursa foto deschidere: wikimedia.org