Boca, decime que se siente. Cel mai dulce succes din istoria lui River Plate

S-au chinuit ceva, da’, până la urmă, River Plate şi Boca Juniors au dus la bun sfârşit primul Superclasico disputat în finala Copei Libertadores. A câştigat River, care a sărbătorit astfel cel mai dulce succes din istoria clubului. Din cauza păcatelor pe care le are fotbalul argentinian, a făcut-o nu pe El Monumental, aşa cum ar fi fost normal, ci pe Santiago Bernabeu.

De data asta, nu au mai fost incidente. Iar legendara arenă din capitala Spaniei a redescoperit ce înseamnă să cânţi neîncetat un meci întreg. Sigur că nu a fost ca la Buenos Aires, dar e mai mult decât a văzut Madridul în ultimii ani. Ca de obicei, fotbalul nu a fost la înălţimea publicului. Dacă am fi răutăcioşi, am putea spune că poţi scoate River – Boca din Buenos Aires, dar nu poţi scoate Buenos Aires din River – Boca.

Meciul ăsta continuă să atragă ca un magnet, mai ales că acum a avut miza şi contextul, dar în perioada recentă s-a întâmplat foarte rar să livreze la înălţimea aşteptărilor. De foarte multe ori, e vorba despre determinare, răutate (şi nu doar d-aia pozitivă), atmosferă şi, din când în când, câte o execuţie care ne aduce aminte că echipele astea vin, totuşi, din ţara care i-a dat pe Di Stefano, Maradona şi Messi. Adică un fel de românescul „inimă şi căcat„.

Cam aşa au stat lucrurile şi aseară. Sigur, dramatismul, faptul că s-au marcat 4 goluri şi vreo două execuţii la unele dintre ele ar putea crea imaginea unui Superclasico clasic din punct de vedere al calităţii fotbalului. Nu a fost cazul. Şi ştiţi care e cea mai bună dovadă? Deşi pare paradoxal, asta.

E golul prin care Pratto a egalat. O acţiune splendidă, în care mingea a circulat ca pe aţă, cu o viteză fantastică. Apoi vine drăguţa de Opta şi-ţi aruncă nişte cifre peste ochi.

Ok, ok, nu sunt fan tiki-taka şi nu uit cum a marcat Milito în finala Ligii Campionilor din 2010. Julio Cesar a degajat, Principele a deviat cu capul la Sneijder, Wes i-a dat-o înapoi şi apoi a venit golul. E foarte bine dacă nu o mângâi prea mult şi găseşti rapid soluţia să o bagi în aţe. Dar aici e vorba despre imaginea de ansamblu. Când citeşti că, teoretic, cele mai bune opt echipe din America de Sud nu reuşesc să schimbe mai mult de 7 pase înainte de a marca un gol, e clar că e o problemă. De strategie sau, mai rău, de calitate. Probabil aşa se explică şi faptul că în prezent sunt foarte rare exemplele de fotbalişti sud-americani care să vină la nume importante din Europa şi să se impună imediat.

Acţiunea de la golul de 1-1 nu a fost singurul moment spectaculos al finalei. Pasa lui Nandez pentru Bendetto, la deschiderea scorului, e absolut minunată. Reacţia atacantului de la Boca după ce a marcat, delicioasă.

„Decât” superb! / Foto: argentina.as.com

Sau ce spuneţi de golul care a decis practic meciul? Quintero a pleznit-o fără milă de la marginea careului. Genul de execuţie care îţi asigură nemurirea fotbalistică. Mai ales dacă o reuşeşti contra marii rivale, în cea mai importantă finală din istoria unei ţări care trăieşte pentru fotbal.

Stângul ăsta violent a avut şi meritul de a face finalul prelungirilor dramatic. Pentru că Boca, deja în 10, după eliminarea lui Barrios, s-a aruncat cu disperare în atac. A intrat Tevez, iar portarul a început să urce la cornere încă din minutul 115. „Genovezii” l-au pierdut apoi şi pe Gago (ce surpriză, s-a accidentat!), dar chiar şi aşa aproape au făcut un Cagliari. Jara a tras, însă, doar în bară, iar din cornerul care a urmat, pe contraatac, Pity Martinez a făcut 3-1. Pentru că, până la urmă, cât poţi să joci cu portar pe apucate fără să iei gol?

River Plate a meritat să câştige. Fie doar pentru faptul că a avut puterea de a reveni de trei ori doar în finală. De două ori pe La Bombonera, în tur. O dată la Madrid, în retur. Dar merita şi pentru modul în care ştiut să gestioneze dezastrul prin care a trecut acum nici un deceniu. Retrogradarea aia a zguduit întreaga lume a fotbalului. Însă „Milionarii” s-au întors la ai lor, iar revenirea în elită a fost fulminantă şi spectaculoasă. În ultimii ani, River a luat tot atâtea Cope Libertadores câte luase în restul istoriei sale.

De altfel, tocmai această incapacitate de a duce hegemonia de acasă pe continent i-a adus lui River porecla de „Gallinas”. Un nume primit în 1966, de la fanii lui Banfield, după înfrângerea incredibilă cu Penarol, în finala Copei Libertadores. Căderea în liga a doua a reprezentat, firesc, un nou prilej de ironii. Aşa a apărut unul dintre cele mai dureroase cântece pentru fanii „Milionarilor”, „River, decime que se siente”.

Victoria din finala asta este, însă, cea mai bună revanşă. Şi sunt convins că, în perioada următoare, din tribunele lui El Monumental, vom auzi şi un „Boca, decime que se siente„. Dar înainte trebuie să se termine sărbătoarea. Care abia a început. Pentru că River Plate are parte de cea mai frumoasă zi din istoria echipei.

Sursa foto deschidere: beinsports.com

Facebook Comments

Lasă un răspuns