Algeria și lupta pentru independență prin fotbal

Când Riyad Mahrez a băgat-o în ațe la ultima fază a meciului cu Nigeria, a făcut mai mult decât să trimită Algeria în prima finală a Cupei Africii după 29 de ani. I-a dat și o zmetie virtuală lui Julien Odoul, un politician francez de dreapta. Înaintea semifinalei de la Cairo, omu’ a scris pe Twitter că speră într-o victorie a nigerienilor, pentru a evita o sărbătoare algeriană pe străzile din Paris și din alte orașe, de ziua națională a Franței. Tot pe Twitter a venit și răspunsul lui Mahrez: ”Lovitura liberă a fost pentru tine”.

Deși algerianul de la City, născut în Franța, la fel ca mulți dintre colegii săi de la națională, a însoțit mesajul cu niște zâmbete, puțini l-au considerat o glumă. Nu prea avea cum să fie o glumă, în contextul istoriei agitate dintre cele două țări. A fost o reacție care nu a putut trece neobservată. Fotbalul a fost fundamental în lupta Algeriei de a deveni independentă, iar francezii o știu cel mai bine.

În 1958, naționala Franței a obținut cel mai bun rezultat al său la Cupa Mondială, până la acel moment. A terminat pe 3, iar franco-marocanul Just Fontaine a fost golgheterul turneului din Suedia, cu 13 goluri, un record încă neegalat (și probabil așa va rămâne). Doar că ”Les Bleus” au fost lipsiți de doi băieți de nădejde, care i-ar fi putut ajuta să spere la mai mult. Mustapha Zitouni și Rachid Mekloufi erau pe lista convocaților, aveau cariere promițătoare în față, dar, la fel ca alți curajoși, au decis să riște totul și să aleagă un drum fără cale de întoarcere.

Fotbalul, unealtă a luptei pentru independență în Algeria

Pe scurt, povestea e așa: în 1830, Franța a invadat Algeria; patru ani mai târziu, Algeria a fost transformată în colonie militară franceză; în 1848, potrivit unei noi Constituții, Algeria a devenit parte a Franței. După mai mult de un secol, în 1954, Le Front de Libération Nationale (FLN), o organizație politico-militară, a decretat că e destul și a declanșat lupta pentru independență. Așa a început Războiul Algerian. Sau Revoluția Algeriană, spuneți-i cum vă place. O luptă care s-a dus inclusiv pe terenurile de fotbal. Enter Mohamed Boumezrag.

Fost jucător în Franța, Boumezrag a înțeles potențialul politic al sportului, în timp ce a participat la Festivalul Mondial al Tineretului și al Studenților, desfășurat la Moscova, în 1957. Știm cu toții cam care e treaba cu regimurile astea totalitare și propaganda prin sport. Doar au fost ceva exemple și p-aici (despre blog vorbesc). Influențat de ceea ce a văzut, ascultat și discutat în Uniunea Sovietică, omu’ s-a întors acasă cu o idee clară. I-a prezentat-o lui Ahmed Ben Bella, fost jucător la Marseille în tinerețe, liderul FLN și, ulterior, președinte al Algeriei. Planul era crearea unei echipe naționale de fotbal, care să arate că Algeria poate sta pe propriile picioare și în sport. Ben Bella a fost încântat și a dat undă verde proiectului.

Algeria a devenit astfel cel mai bun exemplu pentru legătura dintre fotbal și lupta pentru independență în Africa. ”Ca patrioți care își doresc mai presus de orice eliberarea țării noastre, fotbaliștii noștri le-au dat tinerilor algerieni un exemplu de curaj, corectitudine și generozitate”, se putea citi într-un comunicat FLN, din aprilie 1958.

Fotbaliștii devin proscriși

Strategia era simplă în teorie, dar dificil de pus în practică. Și foarte riscantă pentru cei implicați. FLN urmărea să convingă fotbaliștii născuți în Algeria și care evoluau în Franța să plece de la cluburile lor pentru a juca în echipa Frontului. În fapt, o națională a Algeriei care să promoveze lupta pentru independență a țării. Mohamed Maouche s-a numărat printre primii care au făcut pasul și au devenit proscriși, revoluționari sau cum mai vreți să le spuneți. Era doar un puști de vreo 20 de ani, cu o carieră ce se anunța importantă, la Stade de Reims, una dintre forțele Europei la momentul respectiv (știți voi, două finale de CCE etc.). Băiatu’ a avut-o alături pe nevastă-sa, Khadidja, al cărei rol în realizarea planului s-a dovedit crucial. ”Eram responsabilă de contactarea jucătorilor, ori înainte, ori în timpul meciurilor”, a povestit doamna, persoana de legătură între FLN și fotbaliștii pe care organizația dorea să-i coopteze. În procesul de recrutare a fost implicat și Abdelaziz Ben Tifour, una dintre vedetele lui Monaco și o voce cu greutate în grupul algerienilor care își câștigau pâinea în campionatul francez.

La apel au răspuns suficient de mulți curajoși pentru a se încropi o echipă. De fapt, au făcut un pas firesc, pentru că mare parte dintre ei au ajutat financiar revoluția. În primăvara anului 1958, s-au tirat cum au putut din Franța și s-au reunit în Tunisia. Deja amintiții Zitouni (Monaco) și Mekhloufi (St. Etienne) erau adevărate staruri și posibili titlulari ai Franței la Mondialul care urma în Suedia. Erau cele mai sonore nume dintre clandestinii deciși să devină activiști. Primul traversa o perioadă excelentă, după ce îl ținuse impecabil pe Di Stefano, într-un amical cu Spania. Umblă vorba că ar fi fost propus chiar la Real Madrid, în urma acelei prestații. Celălalt dăduse deja o căruță de goluri (e al doilea marcator din istoria clubului). Ambii ar fi putut să-și vadă liniștiți de carierele lor de succes și să evite complicațiile, dar nu au putut sta deoparte. Ei s-au aflat printre norocoșii care nu au fost prinși. Alt ”monegasc”, Hassen Chabri, n-a avut la fel de mult bulan. A fost arestat la granița franco-italiană, fiind bănuit că încearcă să ducă arme în Algeria, și a ajuns la închisoare timp de un an. După eliberare, s-a alăturat echipei FLN. La fel au stat lucrurile și cu Maouche.

Au fugit băieții / Sursa foto: Twitter/@MezahiMaher

Cum Algeria încă era parte a Franței, iar băieții născuți în nordul Africii jucau de câteva decenii bune în albastru, oficialii de la Paris s-au simțit îndreptățiți să ia poziție. Așa că au mers să se plângă la FIFA și au cerut ca echipele care acceptau să joace împotriva selecționatei FLN să fie sancționate. Până la pedepse pe plan sportiv, s-a trecut la altele. Mai mulți dintre cei care au părăsit țara, inclusiv Mekloufi, ar fi trebuit să servească patria și să facă armata. Ca niște adevărați francezi, nu s-au dovedit foarte buni la chestia asta (glumă evidentă, știu, dar nu m-am putut abține). Așa că respectivii au fost considerați dezertori și condamnați la câte 10 de ani închisoare ”in absentia”.

O echipă de succes. Pe teren și în afara lui

Atât de mult s-au sinchist algerienii de acțiunile francezilor, încât au început să joace prin toată lumea și să facă spectacol peste tot. Când pregătești o acțiune de genul ăsta, ar fi bine să ai și succes, dacă vrei să fii luat în serios. Iar echipa FLN exact asta a făcut. E adevărat, a mers în turneu doar prin zone mai curând prietene, în special în lumea arabă. Dar a ajuns și prin Europa de Est, China sau Vietnam. Pare că au trecut și prin România, unde ar fi jucat cu Steagul Roșu, Rapid și Petrolul. Peste tot, oaspeților li se arbora drapelul și li se cânta imnul. Era deja o victorie.

Sursele nu reușesc să cadă de acord în privința numărului exact de meciuri. Ar fi undeva între 50 și 100, în perioada 1958-1962. Dar toată lumea e de acord că algerienii au avut un bilanț pozitiv. Au obținut multe victorii la scor și au oferit un fotbal de calitate. Rezultatele naționalei neoficiale a Algeriei au fost considerate un simbol al puterii și al unității țării. Jucătorii au fost prezentați, chiar și în presa de stânga din Franța, ca niște eroi care au insuflat tinerilor un sentiment de mândrie națională și dorința de libertate. Cu alte cuvinte, exact scopul pentru care această echipă a fost creată.

Am fost primii ambasadori ai revoluției și ai poporului algerian. Mulți nu știau că în Algeria era un război adevărat. Vorbeam cu oamenii după meciuri, iar a doua zi dădeam interviuri și astfel descopereau Algeria. Am fost adevărați ambasadori”, și-a amintit Maouche.

După independență

Povestea s-a terminat în 1962. În martie, au fost semnate Acordurile de la Evian, care au pus capăt războiului și au făcut din Algeria o țară independentă. Și așa cum fotbalul a avut un rol important în escaladarea conflictului, la fel a contribuit și la normalizarea relațiilor dintre cele două țări. În jur de 30 de fotbaliști și-au părăsit cluburile din Franța pentru a juca în echipa FLN. 13 s-au întors. Majoritatea, de unde au plecat. Și chiar nu au fost probleme din punctul ăsta de vedere.

Dacă au existat temeri că algerienii vor fi primiți prost, acestea au dispărut repede. Pe multe stadioane, fanii i-au aplaudat și le-au scandat numele curajoșilor, fericiți că echipele lor favorite și-au recuperat fotbaliștii de valoare. Mekhloufi este cel mai bun exemplu. Odată terminat războiul, fotbalul a devenit din nou mai important decât politica. A luat-o de la capăt la St. Etienne și totul a fost la fel ca înainte. Ba chiar mai bine. Parcă nici nu plecase. A cucerit trei titluri cu ”Les Verts” (înainte să fugă, luase doar unul), plus o Cupă a Franței, în 1968, după o finală în care a dat cele două goluri ale victoriei cu Bordeaux (2-1), iar De Gaulle i-a înmânat personal medalia de câștigător. În paralel, a jucat în prima națională a Algeriei independente, alături de mulți dintre cei care i-au fost colegi în echipa FLN.

În ciuda rezultatelor bune din perioada revoluționară, Algeria și-a găsit cu greu drumul, după ce a fost primită în FIFA. A reușit doar o calificare la Cupa Africii, în 1968, apoi a fost nevoită să aștepte generația lui Madjer, din anii ’80, pentru a se întâlni cu succesul. A fost un deceniu intens, început cu o finală continentală pierdută și încheiat cu una câștigată. Ambele, cu Nigeria. Între ele, două prezențe consecutive la Cupa Mondială.

Ascensiunea fotbalului algerian a fost oprită de războiul civil de la începutul anilor ’90. Revenirea a fost dificilă, iar simbolul ei a fost prestația demnă de aplauze de la Cupa Mondială din 2014. Asta până acum, când Mahrez și ai lui au dus Algeria la un pas de un nou triumf la Cupa Africii. Primul, după cel din 1990, de pe teren propriu.

Algeria și Franța rămân legate una de cealaltă

A trecut o jumătate de secol de când Algeria și-a câștigat independența față de Franța, dar, cel puțin din punct de vedere fotbalistic, cele două țări rămân legate una de cealaltă. Primul titlu mondial al ”cocoșilor”, cucerit în 1998, are mare pe el semnătura lui Zidane. Băiat cu origini algeriene. Karim Benzema e un alt exemplu de ”algerian” care s-a descurcat decent jucând pentru actuala campioană mondială. În același timp, naționala Algeriei se bazează constant pe câțiva fotbaliști născuți în Franța, care, dintr-un motiv sau altul, au ales să joace pentru țara strămoșilor (la un moment dat, i s-a spus cealaltă echipă a Franței). De fapt, lucrurile nu sunt așa complicate. Un băiat cu origini algeriene născut în Franța, care e foarte bun la fotbal, ajunge să îmbrace tricoul albastru. Dacă e doar ok, se întoarce la origini.

Mahrez e o excepție. Una dintre puținele. Deși atunci când a ales Algeria, în 2014, cariera lui încă nu luase viteză. Dar e clar că băiatu’ ar fi făcut față și în naționala lu’ Didier. Iar reacția pe care a avut-o după golul marcat Nigeriei arată că decizia pe care a luat-o acum 5 ani nu a avut legătură doar cu posibila lipsă de oportunități în Franța. De asemenea, confirmă că fotbalul amestecat cu politica rămâne un subiect delicat pentru francezi și algerieni.

Sursa foto deschidere: dialectik-football.info

Facebook Comments

Lasă un răspuns