Doar mie mi se pare ușor ironic faptul că primul meci jucat de Germania cu svastica pe piept a fost cu Franța? E adevărat, noi privim retrospectiv, pentru că știm ce a urmat. Dar e posibil ca și contemporanii să fi ridicat ușor din sprânceană. Primul Război Mondial era încă proaspăt în memoria colectivă, iar despre mustăcios se știa că nu e chiar cel mai pacifist om al planetei. De altfel, amicalul ăla a fost în dubiu. Da, exact pentru motivele la care vă gândiți.
Meciul a fost stabilit înainte ca Hitler să fie numit cancelar, în ianuarie 1933. La scurt timp după ce caporalul a devenit miez, Reichstagul a fost incendiat. Cică de comuniști. Anchete, arestări, procese, un decret care i-a oferit dementului puteri nelimitate. Și o nouă tură de alegeri, la începutul lui martie. Național-socialiștii au obținut mai multe voturi decât la precedentele, desfășurate în noiembrie ’32, așa că Germania intra în cea mai sinistră perioadă a istoriei sale. La două săptămâni după scrutinul ăla, pe 19 martie, s-a jucat amicalul cu pricina. Asta deși francezii au luat în calcul posibilitatea de a boicota meciul. Moralitatea a fost băgată în față, dar la fel de adevărat e și că se temeau să nu existe violențe și să nu fie hărțuiți. Au primit asigurări că totul va fi ”bien” și exact asta s-a întâmplat. Noul regim chiar avea nevoie de o imagine bună.
Fotbal și politică în Germania nazistă
Să nu vă așteptați acum la un studiu exhaustiv. Pe scurt, important e că anii ’30 reprezintă perioada în care fotbalul și politica au început să se împrietenească. Popularitatea tot mai mare a sportului cu 22 de nebuni care alergau disperați după o sferă și îmbunătățirea mijloacelor de propagandă au contribuit la asta. Și, hei!, nu putea lipsi tocmai Germania, care îl avea pe ”Balonul de Aur” al datului în ele, Joseph Goebbels. Plus că modelul italian, pus la punct de ”il amico” Mussolini, era deja la îndemână.
Ne spune chiar federația germană pe site-ul ei oficial că, în 1933, DFB a fost băgată cu japca în ceva intitulat ”Departamentul Special al Fotbalului”. Probabil nevoia naziștilor de a avea totul sub control, pe lângă faptul că băieții au mirosit potențialul propagandistic. Asta deși Germania reprezenta fix nimic în fotbalul acelor ani. Un lucru care nu se vedea în tribune, mai mereu pline, în special când echipe ca Anglia și Italia dădeau o tură prin Berlin.
Omul responsabil de sport în regimul nazist (adică Reichssportführer) era Hans von Tschammer und Osten. Nu, serios, așa îl chema pe om. Nenea ăsta considera sportul un mijloc de ”a îmbunătăți moralul și productivitatea muncitorilor germani”. Așa că a făcut din calitățile sportive un criteriu de absolvire și de admitere în universități, dar și o calificare necesară pentru anumite joburi. Băgase ceva la cap din ideea că nemții trebuie să-și dovedească superioritatea rasială (și) prin sport. Doar scrisese și Hitler, în ”Mein Kampf”, chestia asta: ”Dați națiunii germane 6 milioane de trupuri impecabil antrenate în sport, înflăcărate de dragostea pentru tărâmul strămoșilor și crescute cu o mentalitate de atac, iar statul național va face din ele o armată în mai puțin de 2 ani, dacă va fi necesar”.
Până acolo, naziștii au încercat, în primii ani, să fie fermecători cu restul Europei. Au folosit sportul încercând să-și facă prieteni, cum foarte mișto zice Simon Kuper, în ”Ajax, The Dutch, The War: Football în Europe During the Second World War”. În acest scop, von Tschammer le-a recomandat (mă rog, le-a cerut) oficialilor naziști să călătorească cu echipele de fotbal în afara țării, pentru a ajuta la crearea unei imagini bune în străinătate. Cât de mult au reușit să o facă e discutabil. Dar, la început, se părea că rezultatele sunt pozitive. Meciul cu Franța, care a trecut oarecum în plan secund și atunci, a dovedit-o.
Promisiunea lui Jules Rimet
Așadar, francezii au renunțat la ideea de a nu juca la Berlin. Iar gazdele lor au făcut totul pentru a-i ajuta să aibă parte de o experiență plăcută. I-au primit cu orchestra la gară, iar înainte de lovitura de start, oaspeții au fost ovaționați de stadionul plin ochi. Umblă vorba că prin tribune s-a aflat și Hermann Göring. Spectatorii s-au purtat impecabil pe tot parcursul jocului. Ba chiar au ascultat politicos ”La Marseillaise”. Presa de la Paris s-a întrebat dacă la fel ar fi stat lucrurile și cu imnul Germaniei în Franța. Părerile pozitive au fost practic unanime.
În ”The Stadium Century: Sport, Spectatorship and Mass Society in Modern France”, Robert W. Lewis amintește de Mario Brun, jurnalist al publicației L’Auto, predecesoarea cotidianului L’Équipe, care a vizitat Berlinul alături de soția sa și a văzut meciul. A fost impresionat de comportamentul publicului german nu doar în timpul partidei, ci și – sau mai ales – la plecarea din stadion. Deși arena s-a golit abia după o oră, pentru că exista o singură ieșire, spectatorii au rămas calmi și au așteptat disciplinați să iasă. ”Este remarcabil să vezi această imensă mulțime cum se supune cu docilitate ordinelor poliției fără a protesta, fără a forța barierele, oprindu-se în bloc atunci când e nevoie”, povestea francezul.
Practic, totul a fost impecabil. La modul că Jules Rimet (ați auzit de stimabil, nu-i nevoie să explicăm ce și cum) a promis, la banchetul de la final, că va încerca să calmeze spiritele în Franța și că va vorbi în termeni pozitivi despre noul regim nazist.
Legenda eroului convocat din greșeală
Meciul în sine pare să fi fost bun și spectaculos. Francezii au marcat primii, prin Roger Rio, dar nemții au întors până la pauză, prin dubla lui Oskar Rohr. La mijlocul reprizei a doua, Ludwig Lachner a făcut 3-1. Și de aici intrăm puțin pe tărâmul legendelor. Cică publicul ar fi început să le ceară propriilor jucători să o lase mai moale. Evident, rivalitatea fotbalistică dintre cele două țări nu era cea din prezent. În principiu, nici nu era vorba despre așa ceva. Pe lângă faptul că a fost doar al doilea meci direct, niciuna dintre echipe nu era considerată o forță. Probabil jucau un eșalonul doi din Liga Națiunilor, dacă vreți o comparație cât de cât. Deși Liga Națiunilor însemna altceva pe atunci.
Nu știm dacă Germania a făcut exces de amabilitate, dar s-a terminat 3-3, pentru că Franța a băgat-o în ațe de două ori, în ultimele 10 minute. De fiecare dată, prin René Gérard. Ăsta era un puști de nici 19 ani, de la Montpellier. Cu un an înainte, debutase într-un amical cu Scoția. Se cam contrazic sursele pe seama precocității lui. Ori că e cel mai tânăr care a jucat pentru „Les Bleus”, ori că e al doilea cel mai tânăr. Asta e suficient ca să vă faceți o idee despre el. Dar cică pentru meciul de la Berlin a fost convocat din greșeală. Băieții de la federație l-ar fi remarcat pe colegul său, Charlie Cros, un englez (?!?), dar au trecut numele lui pe fișa de scouting sau ce dracu’ aveau ei acum aproape 90 de ani.
Ambele povești sunt puțin cusute cu ață albă, dar fac parte din folclorul unui altfel de fotbal. Un fotbal în care lucrurile astea erau posibile, așa că fiecare e liber să-și aleagă propria versiune. Poate că ajută să știți, de exemplu, că Gérard a rămas doar cu cele două goluri la națională, pentru care a mai jucat de numai cinci ori. Glorie efermă sau ceva p-acolo.
Ce e cert e că, odată cu trecerea timpului și consolidarea puterii naziste, atmosfera nu a mai fost la fel de prietenoasă. Nici pe teren, nici în afara lui, așa cum știți deja. Oricum, spre deosebire de prietenii italieni, nemții n-au avut noroc cu fotbalul în anii ăia. Nici anexarea Austriei nu i-a ajutat. Ba chiar s-au trezit cu o vieneză campioană a Germaniei. Băieții cu propaganda ar fi murit de foame, dacă stăteau să numere goluri.
La fotbal e mai greu. Ca să funcționeze, ai nevoie și de rezultate. Chiar dacă, inițial, îi păcălești pe francezi.
Sursa foto deschidere: impromptuinc.wordpress.com