Copa America 1975, apogeul celui mai bun Peru din istorie

Peru joacă din nou finala Copei America. Nu a mai făcut-o din 1975, atunci când a luat trofeul. Nu e singurul succes obținut în cel mai vechi turneu continental al lumii. A mai câștigat și în ’39. Dar etalonul rămâne victoria de acum 44 de ani.

În primul rând, pentru că triumful interbelic (nu începuse războiul, stați la locurile voastre) a venit în contextul în care Argentina, Brazilia, Columbia și Bolivia (pe ăștia îi punem doar ca info, nu că ar fi contat) au spus pas. În al doilea rând, echipa aia din ’75 a fost cu adevărat specială. Și a bătut Brazilia la ea acasă. Adică ce trebuie să facă și actuala generație. Sigur, atunci s-au întâlnit în semifinale, tur-retur, și s-a jucat la Belo Horizonte, nu pe Maracana. Dar paralela este inevitabilă. Deși diferențele de valoare sunt uriașe.

Cel mai bun Peru din istorie

Ceea ce a reușit Ricardo Gareca în ultimii ani cu naționala Perului este remarcabil. O semifinală și (cel puțin) o finală la Copa America, în trei participări. Când nu a ajuns în ”top 4”, la ediția trecută, a avut grijă să elimine Brazilia din faza grupelor. I-a calificat din nou pe băieți la Cupa Mondială după 36 de ani. Însă calitatea actualei echipe este la ani-lumină de cea care lua ultima oară trofeul.

Acel Peru îl avea pe Teofilo Cubillas. ”Pele al Perului” i se spunea. Pentru că atât de bun era. Bătea minunat libere, printre altele (o să revenim aici). Dar nu era singur. Pe lângă el erau Hugo Sotil, care a jucat și a câștigat alături de Cruyff, la Barcelona, și, mai ales, Cesar Cueto. Acestui băiat i se spunea ”El Poeta de la zurda” (o traducere aproximativă ar fi ”Poetul piciorului stâng”). Un mijlocaș cu o tehnică incredibilă. Tot ce-ți imaginezi că e un fotbalist sud-american. Ok, ca să nu spuneți că m-a luat valul, vă las asta aici.

Ăștia trei erau vârfurile. Sigur că era nevoie de mai mult pentru ca rezultatele să vină. De exemplu, nu trebuie uitat Hector Chumpitaz. Un uriaș. Also, nu se poate să nu-ți placă o echipă care are un jucător cu un asemenea nume. Ideea e că, având o distribuție foarte bună, era normal ca Peru să aibă succes. Doar că drumul până acolo nu a fost deloc ușor.

Primul pas: revanșa cu Chile

În 1973, Peru a ratat calificarea la Cupa Mondială, după un baraj cu Chile. Orice eșec în El Clásico del Pacífico, așa cum este cunoscută rivalitatea dintre cele două naționale, pică greu. Unul care te lasă în afara unui Mondial, cu atât mai mult. Mai ales că, la acel moment, se părea că oprește ascensiunea unei generații care își arătase potențialul în ’70, în Mexic, unde pierduse în sferturi, în fața Braziliei lui Pele.

Naționala a fost pusă în mâinile lui Marcos Calderón, cel care avea să se numere printre victimele tragediei din 1987, când avionul echipei Alianza Lima s-a prăbușit în Pacific. Nu era la prima experiență ca selecționer. Nici la ultima. Începutul mandatului nu a fost încurajator. Un amical cu Ecuador, la Quito, s-a transformat într-o adevărată catastrofă.

Am mers la Quito și am jucat la amiază. La înălțimea aia, la care te sufoci, și cu soarele din Ecuador… Am pierdut cu 6-0”, și-a amintit unul dintre jucătorii care au făcut parte din lot la acel eșec rușinos. Peste nici o lună, urma să înceapă Copa America. Prima ediție sub această titulatură și prima care nu s-a jucat într-o singură țară. Meciurile s-au disputat din iulie până în octombrie, pe tot continentul, cât e el de mare. Campioana Uruguay a fost scutită de grupe (3 de câte 3) și a intrat direct în semifinale.

Dezastrul din meciul cu Ecuador a determinat o parte a presei să ceară ca Peru să nu participe la Copa America. Pentru ca lucrurile să fie și mai rele, primul adversar din competiție a fost Chile, în deplasare. În minutul 10, chilienii au marcat. Dar s-a terminat 1-1. Apoi marea rivală a pierdut, surprinzător, în Bolivia. Chiar și așa, s-a ajuns la meci decisiv, la Lima. Peruanii au bătut cu 3-1. Revanșa era completă. Și, odată cu ea, a venit și calificarea în semifinale, unde aștepta Brazilia.

Victoria istorică de la Belo Horizonte

Cu 5 ani mai devreme, Peru nu a putut rezista în fața unei echipe cu Pele, Jairzinho, Tostao, Rivelino, Carlos Alberto și ceilalți legendari. A marcat de două ori, dar Brazilia aia era din cu totul altă categorie și a dat patru înapoi. Însă, în 1975, Cubillas și colegii săi aveau ceva mai multă experiență, care aduce și-un plus de tupeu, iar Selecao nu mai era balaurul ăla cu șapte capete. Așa că băieții cu dungă roșie pe tricou s-au dus la Belo Horizonte, pentru meciul tur, și au luat-o razna. Au bătut cu 3-1. O victorie istorică. Din mai multe motive.

Brazilia nu mai luase bătaie de la Peru din ’53. De fapt, ăla era singurul eșec în duelurile directe. În ’75 a fost prima înfrângere acasă cu urmașii incașilor. Până în 2014, a rămas ultimul meci oficial pe care băieții fani samba l-au pierdut pe teren propriu. Culmea, seria s-a oprit tot la Belo Horizonte. Da, 1-7 ăla cu Germania, în semifinala mondială.

Sursa foto: elcomercio.pe

Victoria din Brazilia nu a încheiat semifinala, așa cum ar fi fost normal. La Lima, Peru a pierdut cu 2-0. În prezent, rezultat de calificare. Însă pe vremea aia le plăcea să facă lucrurile mai interesante. Așa că echipa calificată în finală s-a decis prin tragere la sorți. Și acolo au câștigat gazdele. Pentru că atunci când e să-ți iasă tot…

Neașteptata finală

Dacă eliminarea Braziliei de către Peru a fost o surpriză doar până la un punct (și oricum, mai curând a fost vorba despre noroc), faptul că Uruguay nu a trecut de Columbia a reprezentat un șoc. Nu trebuie să vă gândiți la Columbia ca la cea din prezent. Acum 44 de ani, era prima oară când intra în careul de ași al Americii de Sud. Numele din acea echipă spun fix nimic.

Chiar și așa, Los Cafeteros au profitat de terenul propriu și de ploaia torențială care a căzut la meciul tur al finalei, pentru a câștiga cu 1-0. Ottorino Sartor, portarul peruan, a scăpat săpunul la un șut banal al lui Castro și aia a fost. În Peru, lucrurile au stat altfel. S-a terminat 2-0 pentru gazde, dar scorul general nu a contat. Așa că cele două echipe au fost trimise la Caracas, pentru un joc decisiv.

În Venezuela, Peru s-a bazat și pe Sotil. Până în acel moment, omul nu a fost lăsat să plece de la echipa de club, însă nu putea rata așa ceva. Și nu s-a dus doar ca să fie la număr. A dat golul victoriei cu 1-0. Cum se spune ”veni, vidi, vici” în spaniolă?

Sursa foto: andina.pe

Golurile triumfului

Trei sunt golurile din acea campanie despre care încă se vorbește în Peru. Nu e greșit să spunem că au un statut mitic. Nu e nicio supriză. Două dintre ele au fost date cu Chile și Brazilia. Celălalt e ăla care a adus trofeul.

Lista e deschisă de Oblitas, care nu a părut apăsat de presiunea momentului și s-a distrat ca pe maidan, înainte de a le da rivalilor chilieni o nebunie de gol din foarfecă.

A fost apoi golul lui Cubillas, pe Mineirao, cu Brazilia. O lovitură liberă cum nu prea mai vedem azi. O combinație de tehnică impecabilă și aroganță pe care ți-o dă încrederea în propriile calități. Dezarmantă ușurința execuției.

Golul lui Sotil nu este ceva deosebit. O deviere norocoasă și un șut din mijlocul careului. Dar însemnătatea lui nu poate fi măsurată. Plus că a fost și o ușoară răzbunare față de cei care l-au acuzat că evită să joace la națională, deși Barcelona nu i-a permis să răspundă convocărilor. Însă nu a putut sta deoparte pentru meciul 3 al finalei, s-a urcat în avion, a trecut oceanul și a adus victoria. Și-a onorat promisiunea făcută mamei, aceea că va da golul care va duce trofeul în Peru. ”Lo voy a hacer por mi país, mamita!”, ar fi fost mesajul pe care i l-a transmis.

Că succesul din 1975 nu a fost întâmplător au dovedit-o calificările succesive la Mondialele din ’78 și ’82, dar și faptul că Peru a terminat în primele patru la următoarele două ediții ale Copei America. Însă ceea ce s-a întâmplat acum 44 de ani rămâne apogeul unei generații fără egal. Chiar dacă diseară performanța îi va fi repetată.

Sursa foto deschidere: peru.as.com

Facebook Comments

Lasă un răspuns