Povestea unui gol: Pippo Maniero vs. Empoli (1999)

În urmă cu vreo 20 de ani, pe 10 ianuarie 1999, Inter câştiga „un meci din alte timpuri” (vorba unui intervievat de la final), cu Venezia, scor 6-2. Apogeul scurtei experienţe a lui Mircea Lucescu la Milano. Au marcat toţi trei din atac. Zamorano, un hat-trick. Ronaldo, o doppietta. Roberto Baggio, o dată. Brazilianul şi italianul au completat show-ul cu câteva numere personale. Chilianului nu i-a mai rămas decât să facă plecăciuni în faţa Divinului. La propriu. Pentru venezieni a marcat Pippo. Maniero, nu ăla la care vă gândeaţi. Iar primul gol chiar a fost ceva special.

Înainte să continuăm, vă las să vă bucuraţi de rezumat. Şi de declaraţia săracului de Walter Novellino, care a dat una bună: “Până la 1-1 am jucat bine„. Ştiţi când a fost 1-1? În minutul 20.

Poate vă întrebaţi de ce introducerea asta. Pentru că sunt interist, probabil că sunteţi tentaţi să spuneţi. E un argument solid, recunosc. Dar ideea era să vi-l prezint pe Pippo Maniero. Sigur, innamorati di Serie A nu au nevoie de asta. Ei pur şi simplu tresar când aud câte un nume d-ăsta din copilărie. Dar nu toţi am fost la fel de norocoşi în viaţă să prindem vremurile alea, aşa că trebuie să mai băgăm şi câte un background.

Ajutorul lui Massimo Moratti

Da’ meciul ăla chiar a reprezentat un moment important pentru Venezia. Echipa care pe atunci era patronată de bolnavul mintal ce răspunde la numele de Maurizo Zamparini şi care îl avea ca director sportiv pe Beppe Marotta a mers pe Meazza din postura de ultimă clasată. Câştigase un singur meci şi avea doar 11 puncte după 16 etape (ea jucase 15 meciuri, dar ajungem imediat şi acolo) şi părea condamnată. Aşa că i-au bătut la uşă lu’ nea Moratti. “Don Massimo, suntem vai de noi! Ne-a mai omorât şi Mircea ăsta de l-ai adus tocmai din România, că i-a băgat pe toţi ăia în atac. Ajută-ne şi pe noi cumva! Dă-ne şi nouă ceva!”. Milos şi sufletist cum îl ştim, Il Presidente l-a trimis în lagună chiar pe cel mai iubit fiu al lui. Pe Recoba: “Bă, da’ să aveţi grijă de el!”.

Maniero fusese luat de la Milan, la începutul sezonului. Până atunci, vorba cuiva, parcă fusese un tren regional. Se plimbase de la Padova la Bergamo, înapoi la Padova, apoi la Ascoli şi iar Padova, o tură pe la Genova (partea sampdoriană), de acolo la Verona, de la Romeo şi Julieta la Parma, iar următoarea oprire a fost Milano. Avea deja 26 de ani, părea promiţător, da’ nu putea să confirme. Dăduse prima doppietta chiar la Scala fotbalului, da’ ai lui luaseră de trei ori mai multe, aşa că nu s-a putut bucura. Era clar că nu putea singur să o scape pe Venezia. Şi-apoi a venit Il Chino. Şi a început basmul.

“A fost ca şi cum ar fi venit Maradona”

Aşadar, Venezia a plecat de la Milano încărcată cu goluri, dar şi cu – clişeu alert! – un giuvaier neşlefuit. Pentru un oraş şi o echipă care nu mai văzuseră un fotbalist în adevăratul sens al cuvântului de la Valentino Mazzola, Recoba reprezenta ceva uriaş. Nu primeşti în fiecare zi un jucător capabil să transforme un debut al lui Ronaldo în propria sa prezentare de gală. “A fost ca şi cum ar fi venit Maradona”, a spus Maniero. Ceea ce pe el îl făcea un fel de Careca. „Să spunem că Chino se apropia de Diego mai mult decât eu de Careca„, a spus cu modestie celălalt Pippo, într-un interviu pe care i l-a acordat lui Gianluca Di Marzio.

Emblema acelei echipe era el, salvarea noastră depindea de jocul său. Aşa că era uşor ţinut în puf de toată lumea: antrenor, colegi, staff. Era un băiat cu adevărat simpatic şi care transmitea bucuria lui de a juca fotbal. A adus cu el un entuziasm unic. Dacă nu eşti obişnuit să vezi acest tip de jucător, unul ca el îţi transmite ceva ce e dificil de explicat. O bucurie contagioasă„, a completat Maniero.

Entuziasmul ca entuziasmul, da’ e nevoie şi de ceva fotbal ca să faci treaba să meargă. Iar Recoba a venit şi cu asta. Calităţile sale au schimbat felul de a juca al echipei. „Când primeam mingea, încercam să-mi folosesc toată iscusinţa pentru a obţine faulturi la marginea careului sau în poziţii din care Alvaro ar fi putut să-i facă rău portarului. Între noi s-a născut ceva spontan, ne distram cu adevărat. În acea lună ianuarie am marcat 7 goluri. Printre ele, şi cele două de pe San Siro. Restul le-am dat din assisturile lui. De acolo până în mai, am făcut un campionat incredibil împreună cu Alvaro„, şi-a amintit il ragazzo a cărui carieră s-a schimbat în acele luni.

Recoba nu a avut timp de prea multe introduceri. Pe 17 ianuarie 1999, la doar câteva zile după ce a fost detaşat de la Inter, Venezia a jucat acasă cu echipa aia din Torino. S-a terminat cu 1-1, iar Chino a jucat doar 55 de minute. Însă subiectul zilei a fost golul marcat de Roberto Mancini, la Parma. Ăsta.

Sei pazzo, sei pazzo”, ţipa Vieri, ca un apucat, în direcţia lui Mancio. O fi fost el nebun, da’ restu’ lumii chiar a luat-o razna după execuţia aia de pe Tardini. Nimeni nu bănuia că, după doar 72 de ore, într-o amărată de restanţă a ultimei clasate, nebunii Recoba şi Maniero aveau să vină cu replica.

Il tacco di Pippo Maniero

Pe 20 ianuarie, lumea încă vorbea despre golul lui Mancini. În aceeaşi zi, Venezia a jucat acasă cu Empoli. Duel direct pentru salvarea de la retrogradare. Era, oarecum, o rejucare. Programată iniţial pe 6 ianuarie (deci chiar înaintea meciului cu Inter, cu care am început povestea asta), partida a fost oprită în repriza a doua, din cauza ninsorii. Regulamentul de atunci spunea că treaba trebuie reluată de la început, nu din momentul întreruperii. Gazdele probabil au zis “grazie!” cu toată gura, gândindu-se că între timp l-au pus şi pe Recoba în echipă şi că situaţia le este favorabilă. Oh, well…

La pauză, toscanii aveau 2-0. Şi om în plus, pentru că Fabio Bilica, om capabil să-i apere un penalty lu’ Shevchenko şi să o facă pe CFR Cluj campioană a României, a luat roşu. În acel moment, totul părea compromis definitiv. Apoi, după pauză, a început cu adevărat sezonul Veneziei.

Fabian Valtolina i-a readus pe ai lu’ Novellino în meci, la nici 10 minute de la reluare, dar momentul care a schimbat totul a venit cu un sfert de oră înainte de final. Recoba a bătut o lovitură liberă de pe partea stângă. Nu părea o execuţie foarte reuşită. Şi probabil aici a fost marele merit al lui Maniero. Pippo a improvizat, a făcut o pireută în aer şi a lovit mingea perfect cu călcâiul. Năzdrăvana s-a dus undeva aproape de vinclu, în ciuda plonjonului disperat al lui Matteo Sereni.

Nu aveam cea mai bună poziţie a corpului, aşa că singurul mod în care puteam încerca să marchez era cu călcâiul. Un gest instinctiv. Apoi, faptul că mingea s-a dus aproape în vinclu s-a datorat şi unei doze de noroc. Dacă mai încerc de o sută de ori, nu se mai duce acolo„, a spus Maniero.

Revenirea a fost completată de un gol venit tot pe traseul Chino-Pippo, în minutul 86. S-a terminat 3-2 pentru Venezia şi astfel a început una dintre cele mai spectaculoase „salvezze” reuşite de vreo echipă de Serie A în ultimii 20-25 de ani.

Dezlănţuiţi în retur

Meciul cu Empoli a însemnat finalul oficial al turului pentru venezieni. Aveau 15 puncte şi tocmai scăpaseră de ultimul loc. Din acel moment, s-au dezlănţuit. În partea a doua a campionatului, au făcut aproape dublul punctelor. Adică 27. Cu cele 42 de la final, au terminat pe locul 11, cea mai bună clasare după cel de-Al Doilea Război Mondial. Dacă se încordau ceva mai mult, era loc şi de-o participare în Intertoto.

De când a venit Recoba, lucrurile s-au schimbat şi totul a mers bine. Cu două luni înainte, o chestie de genul ăsta nu s-ar fi întâmplat. Din ciudăţeniile şi frumuseţea fotbalului„, a spus Maniero, referindu-se atât la golul din meciul cu Empoli, cât şi la ceea ce a urmat.

Contribuţia uruguayanului a fost uriaşă, fără îndoială. 11 goluri în 19 meciuri, într-o Serie A populată de fundaşi fuoriclasse, reprezintă un argument cât se poate de solid. Dar golgheterul a fost Maniero. A terminat sezonul cu 12 goluri. Şi dacă a fost cucerit iremediabil de Chino, sentimentul a fost reciproc.

La finalul carierei lui Recoba, l-au întrebat cu ce atacant s-a înţeles cel mai bine pe teren. Răspunsul lui a fost Maniero. Iar el a jucat cu nişte atacanţi uriaşi. Îmi face plăcere, e o mare satisfacţie personală„, a povestit Pippo Maniero.

Fotbal din alte timpuri.

Sursa foto: sport.sky.it

Dacă vrei să susţii ceea ce fac, poţi dona aici

Facebook Comments

Lasă un răspuns