Diseară avem din nou Derby della Madonnina. Zis şi „il derby piu bello del mondo”. Ok, chestie de gust. Da’ nu aveţi contraargument pentru asta: singurul derby între două câştigătoare de Cupa/Liga Campionilor. Unde derby numim în continuare un duel între două echipe din acelaşi oraş. Da, Milano e singurul. Deci să trecem mai departe. Adică la poveşti. Câteva dintre preferatele mele. Partea interistă, fireşte. E mai curând un fel de compilaţie, pentru că unele „au apărut” iniţial pe Facebook-ul meu, dar, vorba cuiva, era păcat să nu le pun undeva unde să fiu sigur că nu se pierd şi unde se pot găsi mai uşor.
Ok, lipsă de imaginaţie sau ce vreţi voi. Da’ dacă tot sunteţi aici, ar fi păcat să nu intraţi în atmosferă.
Prima victorie şi primul hat-trick
S-avem pardon pentru că nu am găsit o poză mai bună cu eroul poveştii noastre, dar oricum nu asta e important în scurta istorioară care urmează.
Aceasta este echipa care a adus primul Scudetto pentru Inter, în sezonul 1909/10. Un titlu care nu ar fi fost complet fără un succes cu Milan. Au fost două chiar. Primul a fost şi cel dintâi derby câştigat de nerazzurri în istoria acestei rivalităţi. S-a întâmplat pe 6 februarie 1910, cu „verişorii” în postura de gazde. Scria Gazzetta dello Sport că „Internazionale e superioară în mod indiscutabil celor de la Milan. După ce a ratat câteva şanse uşoare de a înscrie, a terminat prima repriză cu două punte la zero. Repriza a doua a convins şi mai mult în privinţa superiorităţii. Au urmat alte trei puncte înscrise fără a sta la discuţii, în timp ce Milan nu a reuşit să-şi salveze onoarea„. Da, s-a terminat 5-0 pentru ai mei.
Acum uitaţi-vă cu atenţie la primul băiat din dreapta, de pe rândul de jos. Este Giovanni Capra. Un mijlocaş care a petrecut doi ani la Inter. A dat 3 goluri în acel început de februarie. Primul hat-trick din lunga istorie a lu’ Derby della Madonnina.
Peste 3 săptămâni, Inter a câştigat cu 5-1 pe teren propriu, în retur.
Adolescentul Meazza dă buzna în Derby della Madonnina
„Aşteptata bătălie dintre cele două echipe milaneze a avut loc în faţa unui public foarte numeros şi s-a încheiat cu o meritată victorie a lui Internazionale. După ce a condus cu siguranţă jocul în prima repriză, Inter a prevalat categoric după pauză datorită abordării pe care a avut-o din punct de vedere tehnic şi a faptului că a fost decisă în acţiunile defensive„.
Aşa prezenta revista „Il Calcio” victoria obţinută de Inter cu Milan, scor 2-1, pe 29 aprilie 1928 (imaginea de mai sus e doar o parte a cronicii de meci care a apărut în Gazzetta dello Sport, btw). Fie vorba între noi, un succes doar de orgoliu, pentru că din alt punct de vedere nu a ajutat cine ştie ce. Ai mei au terminat penultimii, adică pe 7 din 8 echipe, în faza finală a campionatului câştigat de Torino.
Dar meciul ăsta e important din alt motiv. Scorul a fost deschis de un puşti care nu împlinise încă 18 ani. Giuseppe Meazza îi zicea şi era la primul gol din carieră în Derby. Până s-a retras, a dat 12 pentru Inter şi încă unul pentru ceilalţi. A rămas până azi golgheterul nerazzurrilor în duelurile cu „verişorii”.
Internazionale revine în forţă
„Derby della Madonnina, la cine l-a meritat. Rossonerii au plecat în avantaj, dar s-au rupt în faţa jocului rapid, precis şi inteligent al nerazzurrilor„. Asta scria Gazzetta dello Sport, pe 5 noiembrie 1945. Cu o zi înainte, Inter o bătuse pe Milan cu 3-1. Era primul derby disputat după cel de-Al Doilea Război Mondial. Nu trecuse mult de când clubul îşi recuperase numele. Ambrosiana rămânea în istorie, Internazionale revenea în forţă. Lucru certificat şi de victoria obţinută în faţa rivalilor din oraş.
Enrico Candiani, unul dintre cei care s-au putut lăuda că au trecut pe la toţi cei trei granzi ai Italiei, a fost eroul acelui meci. A reuşit o doppietta. Era la ultimul sezon la Inter, pentru care a jucat din 1938. A dat nu mai puţin de 17 goluri în acea stagiune, cea mai bună a carierei. Printre cele 17 bucăţi, au fost şi 4 reuşite împotriva lui Il Grande Torino, principala forţă a acelor ani.
Candiani a fost pe teren şi la cel mai spectaculos Derby della Madonnina disputat vreodată. Din păcate pentru el, de partea greşită. În celebrul 6-5 pentru Inter, de pe 6 noiembrie 1949, a dat primele două goluri ale „verişorilor”, care au avut 2-0 după doar 7 minute, iar în minutul 19 s-au desprins la 4-1. Totuşi, în toată această orgie de goluri, orgasmul l-a avut partea nerazzurra a oraşului.
Le-a dat lămâie
Domnul din imagine este Benito Lorenzi. O ditamai legenda la Inter. I se spunea „Veleno”. Veninosul, cum ar veni. Pentru că era genul ăla de atacant scârbos împotriva căruia urăşti să joci dacă eşti fundaş. Nu avea scrupule. Dar statutul său de legendă, pe care oricum nu i l-ar fi contestat nimeni, şi l-a cimentat pe 6 octombrie 1957, pe final de carieră şi la finalul unui meci cu Milan.
Inter conducea cu 1-0, dar în minutul 90 s-a dat rigore per il Milan. Evident, au urmat proteste. Arbitrul înconjurat and shit. În timpul ăsta, Lorenzi s-a dus la banca de rezerve, a cerut o jumătate de lămâie, folosită de jucătorii din vremea aia ca să se mai pună pe picioare în timpul meciurilor, şi s-a dus uşor să pună chestia galbenă sub minge, profitând de faptul că toată lumea încă se certa cu arbitrul. Doar fanii Milanului au văzut „măgăria” şi au început să facă semne disperate către executantul penalty-ului. Ăsta i-a ignorat şi, cu lămâia sub minge, a tras direct în peluză.
S-a fluierat finalul, 1-0 Inter şi tutti a casa. Mai ales Lorenzi, care a fugit repede la vestiare, pentru că unii dintre fanii nervoşi ai Milanului au intrat pe teren, pentru a-l pedepsi pe „Veninos”. Nu s-a întâmplat. Practic, le-a dat lămâie.
Singurul gol al lui Armando Picchi
Ştiţi câte goluri a marcat Armando Picchi pentru Inter? Unul singur.
Ştiţi cu cine? Cu Milan.
Ştiţi cât s-a terminat acel meci? 1-0.
Din păcate, calitatea filmării din acea perioadă nu ne oferă o imagine foarte bună a golului. Dar statistica rămâne.
„Confruntarea a fost mai puţin interesantă decât am fi prevăzut„, a fost concluzia cotidianului La Stampa. Pe aceeaşi linie a mers şi Gazzetta dello Sport: „Încasări şi afluenţă record pentru un derby care nu şi-a ţinut marile promisiuni din zilele premergătoare„. De treabă băieţii de la L’Unita, care au avut grijă să menţioneze că „golurile Interului ar fi putut fi patru. Angelillo, Firmani şi Morbello au ratat din situaţii uşoare„.
Foarte afectat de toate aceste aspecte a fost Helenio Herrera. La final, în vestiar, „Magul” le-a transmis ragazzilor lui că „suntem puternici, iar de acum vom fi şi mai puternici„.
Inter o dezintegrează pe Milan
3-0 după 9 minute, 4-1 la pauză, 5-1 la final. Pe 24 martie 1974 s-a jucat unul dintre cele mai dezechilibrate derby-uri din istoria rivalităţii milaneze. Niciuna dintre echipe nu avea vreo treabă cu titlul, care în acel sezon a ajuns în premieră la Lazio.
În ciuda diferenţei clare de scor, doar un punct îi despărţea pe cugini înaintea meciului. Inter era în faţă şi aşa a rămas. Însă ambele cluburi aveau un an dificil. Antrenorii care au început sezonul sezonul, Helenio Herrera şi Nereo Rocco, plecaseră între timp. Primul, din motive medicale. Al doilea, din cauza rezultatelor. Enea Masiero şi Cesare Maldini le-au luat locul. Derby-ul era un fel de pansament. Şi ai mei l-au luat pe tot.
Probabil nimic nu explică mai bine superioritatea interistă decât declaraţia dată de Lele Oriali la final: „Nu am avut probleme să-l controlez pe Rivera„. Cred că tocmai d-aia şi-a permis să dea o tură şi prin atac şi să dea primul gol al partidei cu o ştachie care s-a înfipt direct în vinclu.
Olandezii (şi barele) i-au bătut pe rossoneri
Wim Jonk a venit la Inter în 1993, de la Ajax, la pachet cu Dennis Bergkamp. Ambii au rămas doar doi ani la Milano, având o contribuţie importantă la cucerirea Cupei UEFA, în 1994. Per total însă experienţa lor în Italia nu a fost atât de reuşită pe cât de mari au fost aşteptările. Asta şi pentru că La Beneamata era într-o perioadă de transformări şi de schimbări de proprietate. Cam ca acum, da’ şi cu nişte fotbalişti prin lot.
Chiar şi aşa, băieţii scuola Ajax au reuşit să lase câteva amintiri plăcute interiştilor, iar una dintre acestea a fost un gol marcat în derby-ul de pe 15 aprilie 1995. Cunoscut şi ca primul Derby della Madonnina cu Massimo Moratti preşedinte. A fost 3-1, prima victorie pentru nerazzurri contra rivalei din oraş după mai mult de 4 ani. Jonk a înscris golul de 2-0, înţepând mingea peste Rossi, după o pasă decisivă a lui Bergkamp.
Nu, nu e uşor ironic faptul că Inter a bătut-o pe Milan cu nişte olandezi. Mai ales în anii ăia.
Bine, la frumosul succes au contribuit şi simpaticele bare de pe Meazza. În prima repriză, Milan le-a lovit de trei ori. De fiecare dată, la 0-0. De unde şi expresia „scusi, chi ha fatto palo?„. „Verişorii”, un fel de Fantozzi. Şi în timp ce Capello se lamenta că „noi am fost mai buni„, prietenii de la Gazzetta scriau şi ei suspinând că „uno scatenato Milan beffato dai pali„.
Godo come Nicolino Berti, care în acelaşi meci a făcut asta. Cu tot cu palo.
Hai, nu fiţi supăraţi că mă opresc aici! Nu au intrat derby-urile în sac.
Sursa foto deschidere: talksport.com
Dacă vrei să susţii ceea ce fac, poţi dona aici