Ajax şi utopia fotbalistică de pe Santiago Bernabeu

Louis van Gaal l-a numit „singurul meci perfect din cariera mea„. Jorge Valdano a decretat că „Ajax se apropie de utopia fotbalistică„. Pe 22 noiembrie 1995, cea mai bună generaţie creată în laboratorul de fotbal de la Amsterdam, de la Cruyff şi Neeskens, a mers pe Santiago Bernabeu şi a oferit o lecţie de fotbal. O demonstraţie de forţă a campioanei Europei, încheiată în aplauzele unei întregi arene, care încă încerca să se dezmeticească după ceea ce văzuse.

A fost 2-0, dar rezultatul a fost blând pentru Real Madrid. La fel cum făcuseră cu ceva mai mult de două decenii înainte, “lăncierii” au ales stadionul clubului etalon din Liga Campionilor pentru a anunţa întregul continent cine sunt stăpânii Europei. Şi le-a fost la fel de uşor.

“Arogantul” devine antrenorul lui Ajax

În septembrie 1991, Leo Beenhakker s-a despărţit de Ajax. Peste ceva mai mult de o lună, mergea pe postul lăsat liber de Radomir Antic, la Real Madrid. Fotbalu’ şi ironiile sale fine. La Amsterdam a început agitaţia. Conducerea clubului l-a ales, în cele din urmă, pe secundul lui Beenhakker ca antrenor al echipei. În De Telegraaf ziceau despre Louis van Gaal că-i “arogant”. Nu le plăcea. Au început o campanie pentru a-l readuce pe Cruyff. Da’ Johan avea puţină treabă prin Barcelona. Printre altele, să-i ia titlul lui Beenhakker în ultima etapă, pentru că ăsta a fost atât de inspirat încât l-a scos de pe teren pe Hagi, care jucase senzaţional. Şi dăduse şi golu’ ăsta.

Jurnaliştii olandezi nu greşeau. Van Gaal era (şi e) arogant. Aşa că i-a trimis pe toţi la dracu’ şi şi-a văzut de ale lui. Visa ca echipa lui să devină un mix de calitate tehnică, inteligenţă tactică şi formă fizică impecabilă. În opinia lui, pe care nu şi-a schimbat-o vreodată, talentul nu era de ajuns pentru a se potrivi în sistemul său. Era nevoie şi de altruism. Oricât de bun ar fi fost un jucător, el devenea inutil dacă nu se punea în slujba grupului. În plus, versiunea lui de fotbal-total era mai directă, mai verticală. Nu a fost în vreun moment sclavul posesiei.

Pentru ca filosofia lui să devină realitate, o pregătire fizică ireproşabilă nu era suficientă. Era nevoie de mai mult. Omul care i-a apărut în cale lui van Gaal la momentul potrivit a fost Rene Wormhoudt. Fost preparator fizic la echipa de fotbal american Amsterdam Admirals, a fost luat la Ajax şi a revoluţionat antrenamentele. “Când am venit la echipă, am considerat că putem obţine un avantaj important dacă antrenăm specific anumite aspecte fizice. Aşa că am inventat ceva numit fotbal-aerobic. Am făcut asta timp de 4 ani, pentru a îmbunătăţi viteza, agilitatea şi mobilitatea”, a explicat Wormhoudt, într-un interviu acordat revistei Four Four Two.

Poate că sunt momente în care băieţii pe care i-am privit mult timp ca pe nişte staruri arată uşor ridicol. Dar, până la urmă, ridicol au arătat doar adversarii lor. În plus, ei chiar se distrau. A confirmat-o Ronald de Boer: “Era cu adevărat distractiv. Exerciţiile ne-au făcut mai mobili şi mai rapizi. De asemenea, ne-au dezvoltat viteza de reacţie şi ne-au ajutat la coordonare. Totul se potrivea de minune cu partea tehnică”.

Ca de obicei în astfel de situaţii, treaba s-a urnit greu. Primele 16 meciuri au adus doar 20 de puncte. Dar apoi lucrurile au început să se lege. În campionat a fost cam târziu. PSV a luat titlul. Dar primul sezon al lui van Gaal pe banca lui Ajax s-a încheiat cu un trofeu european: Cupa UEFA, câştigată după o finală cu Torino. Acel Torino superb al lui Mondonico. Acel Torino care îl eliminase pe Beenhakker în semifinale.

Restartul

Preţul succesului a fost pierderea a aproape jumătate de echipă. În primul rând, a celui mai bun jucător. Dennis Bergkamp a plecat la Inter, la pachet cu Wim Jonk. John van ’t Schip şi Marciano Vink au ajuns la Genoa. Pe Michel Kreek l-a luat Padova. Dar van Gaal a văzut în asta o oportunitate. Aceea de a construi de la 0 echipa la care visa şi de a modela jucătorii tineri aşa cum îşi dorea.

Astfel a apărut generaţia celebră cu Frank şi Ronald de Boer, Patrick Kluivert, Edgar Davids, Marc Overmars, Clarence Seedorf sau Edwin van der Sar. Mulţi dintre ei erau prieteni şi bătuseră mingea pe străzile din Amsterdam. Majoritatea au crescut în academia lui Ajax, care acum era un club cosmopolit. Pe lângă băieţii originari din Surinam, van Gaal a mizat pe finlandezul Jari Litmanen şi pe nigerienii Nwankwo Kanu şi Finidi George. Experienţa era asigurată de Danny Blind şi Frank Rijkaard.

Embed from Getty Images

Cupa UEFA din ‘92 a fost urmată de Cupa Olandei, un an mai târziu, şi de titlul de campioană a Olandei, în ‘94. Premiul cel mare, îşi imaginau cei mai mulţi. Habar n-aveau.

Triumful

Cu nucleul amintit mai sus, fanii lui Ajax s-au distrat de minune în sezonul 1994/95. La fel au făcut-o şi puştii lui van Gaal. Eredivisie a fost o formalitate. Al doilea titlu consecutiv a fost obţinut fără înfrângere: 27 de victorii, 7 egaluri. “Lăncierii” au dat 106 goluri. Adică o medie de 3,12 pe meci. În Cupa Olandei, drumul s-a oprit în sferturi. Feyenoord a câştigat cu 2-1, după prelungiri. A rămas singurul eşec stagional.

Însă puzzle-ul s-a completat minunat în Europa. Ajax a defilat efectiv spre a patra Ligă a Campionilor din istoria clubului, prima după 22 de ani. Băieţii din Amsterdam nu au pierdut vreun meci în drumul spre trofeu. Au bătut-o de trei ori fără a primi gol pe Milan, echipa care, în finala precedentă, dăduse de pământ cu Dream Team-ul lui Cruyff. Le-au dat 5 celor de la Bayern, în semifinale. În finala de la Viena, van Gaal a folosit doar doi jucători de peste 25 de ani: Blind şi Rijkaard. Media de vârstă a fost de 23 de ani. 13 dintre cei 18 jucători de pe foaie au fost crescuţi de club. Un puşti de 19 ani, pe nume Patrick Kluivert, a dat golul victoriei. Un triumf Ajax-way.

Embed from Getty Images

Utopia

Doar Rijkaard, retras, şi Seedorf, plecat la Sampdoria, au dispărut din echipa campioană a Europei, în următorul sezon. Aşa se face că Ajax în versiunea 1995/96 a arătat parcă şi mai puternică. Un nou titlu fără mari probleme şi un parcurs aproape perfect în Europa. Apărarea trofeului a început printr-un 1-0 acasă cu Real Madrid, dar meciul din capitala Spaniei avea să consacre definitiv acea echipă.

Partida din noiembrie 1995 s-a jucat la doar câteva zile după ce Real a câştigat derby-ul cu Atletico, scor 1-0, un rezultat care trebuia să readucă liniştea la echipă, după un start de campionat neconvingător. Destul de familiar, nu? Până la urmă, victoria din marele meci al Madridului a rămas doar un foc de paie. Buyo, Chendo, Sanchis, Luis Enrique, Redondo, Michael Laudrup, Zamorano şi Raul au fost neputincioşi în faţa maşinăriei construite de van Gaal şi care nu a funcţionat nicicând mai bine decât în acea seară. “Am jucat dumnezeieşte, am fost cu adevărat de clasă mondială. A fost Ajax la apogeu”, a rememorat Frank de Boer, care nu a jucat pe Bernabeu, din cauza unei accidentări. “Am atins un nivel foarte ridicat în acea seară”, a completat fratele Ronald.

Primele minute nu anunţau furtuna care a urmat. Ajax nu i-a luat chiar tare pe madrileni. Ba chiar i-a lăsat să-şi arate puţin muşchii. Un fel de “ia, mă, ce puteţi?”. Şi au putut doar o tentativă de ocazie a lui Raul. În replică, olandezii au venit tot cu ceva subţire. Kluivert a apărut ameninţător în preajma careului spaniol, da’ nu a apucat să tragă la poartă. Apoi, parcă la un semnal, s-a declanşat iureşul care i-a lăsat fără aer şi fără replică pe jucătorii Realului, cât erau ei de mari. Au curs, pe rând, ocazia lui Ronald de Boer, golul anulat al lui Kluivert (pentru un presupus fault la Chendo), voleul violent în transversală al aceluiaşi Kluivert, lovitura liberă a lui Litmanen, în urma căreia mingea a căzut dincolo de linia porţii, din transversală, intervenţia lui Buyo în faţa lui Kluivert, bara lui Overmars, Printre toate acestea s-a strecurat cumva şi o banală lovitură de cap a lui Zamorano. Van der Sar a prins-o râzând.

La pauză a fost 0-0, incredibil! Am avut foarte multe ocazii, două goluri neacordate, alte două bare”, se lamenta Ronald de Boer şi la mulţi ani după acel meci. Apoi a continuat: “Van Gaal ne-a spus să rămânem calmi şi să jucăm la fel. Deşi rezultatul era nedrept, nu aveam cum să nu marcăm, dacă am fi făcut aceleaşi lucruri”. Şi antrenorul a avut dreptate.

Pe la mijlocul reprizei a doua, Ajax a început o acţiune în preajma propriului careu. Mingea a trecut pe la aproape toată echipa, înainte de a ajunge pe dreapta, la Finidi. Nigerianul s-a tras niţel spre centru şi a aruncat coţofana în spatele fundaşilor spanioli. Litmanen a păcălit offside-ul şi l-a executat pe Buyo. Cu un sfert de oră înainte de final, a venit şi lovitura de graţie. Blind a recuperat în propria jumătate şi i-a trimis imediat lui Finidi. Georgică i-a pasat scurt lui Kluivert, care a continuat cu Overmars şi apoi s-a dus să aştepte ca un vârf veritabil. Şi mingea i-a revenit, pe 6 metri, de unde a deviat-o pentru 2-0. Capodopera era completă.

Real a încercat să salveze ceva, pe final. Raul şi Zamorano au ratat două ocazii, dar a fost prea puţin. Când Helmut Krug a fluierat sfârşitul meciului, s-au declanşat aplauzele. Pentru oaspeţi.

A fost meciul perfect. Singurul, în ceea ce mă priveşte”, a afirmat van Gaal, acum câţiva ani. Dar probabil cea mai bună caracterizare rămâne cea a omologului său de pe banca Realului, Jorge Valdano. ”Nu doar că Ajax este echipa anilor ‘90, dar se apropie de utopia fotbalisitcă”, a spus argentinianul.

Finalul

Victoria de pe Bernabeu i-a consolidat lui Ajax aura de invincibilitate. De altfel, olandezii au ajuns neînvinşi şi cu un singur gol primit în semifinale. Acolo, de nicăieri, a venit surpriza. Panathinaikos a câştigat la Amsterdam (1-0). Însă “lăncierii” au întors rezultatul la Atena, unde s-au impus cu 3-0, şi au ajuns în a doua finală consecutivă. Au dat tot peste italieni, da’ unii mai ai dracu’. Ăia din Torino. Nu cei pe care i-au bătut cu 4 ani înainte, în Cupa UEFA. Cealaltă echipă a oraşului. Au pierdut la loviturile de departajare.

A fost cântecul de lebădă al acelei generaţii. A mai urmat o semifinală, în sezonul următor, pierdută fără drept de apel în faţa aceluiaşi adversar, iar apoi echipa s-a destrămat. Van Gaal a atras atenţia pericolului încă din ‘95. “Mi-e teamă că aceşti jucători sunt aproape să ne părăsească. Jucăm bine şi marile cluburi italiene stau cu ochii pe ei”, spunea creatorul ultimului mare Ajax. Din cauza legii Bosman, clubul nici măcar nu a obţinut foarte multe avantaje economice. Michael Reiziger, Winston Bogarde, Edgar Davids şi Patrick Kluivert au fost pierduţi gratis.

Louis Van Gaal a plecat la rândul său, în 1997, la Barcelona. Nu a mai reuşit vreodată să se apropie de ceea ce a creat la Ajax.

Sursa foto deschidere

Facebook Comments

Lasă un răspuns