Cel mai frumos gol care nu a fost

Din punctul meu de vedere, lucrurile sunt clare. Cu părere de rău pentru Pele şi „ţeapa” lui din ’70, Maradona (care mai avea puţin şi o dribla şi pe regina Angliei) sau Ronaldinho (mamma mia, ce accelerare cu mingea la picior!), eu rămân cu Adrian Ilie. Bine, am explicat deja care e treaba cu mine şi fetişul meu fotbalistic cu băiatu’ numit Cobra. Da’ dacă intra lobu’ ăsta cu Anglia, acum 20 de ani…

 

Faza în sine nu pare cine ştie ce. Şi totuşi… Gălcă e undeva la centru şi dă senzaţia că, deşi nu e deranjat, nu ştie ce trebuie să facă. Dintr-o dată, însă, aruncă o pasă senzaţională în diagonală, direct pe pieptul lui Adrian Ilie. Ăsta, care ştia cum să o îmblânzească pe coţofană, a pune imediat jos şi începe să o mângâie în timp ce urcă spre poartă. Toată lumea aşteaptă o centrare, dar al nostru – ca un şşşşşarpe, aşea! – o înţeapă elegant peste David Seaman, căruia era să-i cadă mustaţa de admiraţie. Doar bară!

Rămâne una dintre fazele de referinţă ale fotbalului românesc. Un mare “ce ar fi fost dacă…?”, din categoria driblingului lui Dumitrache în ‘70, tot contra Angliei. Pe lângă faptul că un gol ca ăsta îţi asigură nemurirea fotbalistică, pentru mine ar fi fost o uriaşă satisfacţie personală. Aş fi considerat golul ăla o mare lovitură direct în mufa arogantului Albion, a acestei naţionale etern world-class wannabe, care înaintea Mondialului din ‘98 a făcut ditamai scandalu’ că nu a fost cap de serie, statut pe care l-a avut România.

M-am consolat cu Dan Petrescu şi golul din prelungiri. E ok.

Un neamţ în slalom

Deşi nu pare până acum, articolul ăsta nu e despre Adrian Ilie şi bara lui de acum două decenii. Aia a fost doar o introducere-paranteză ceva mai mare. De fapt voiam să vorbesc despre asta:

S-a întâmplat într-un meci dintre Borussia Monchengladbach şi Borussia Dortmund, din sezonul 1983/84 al Bundesligii. Probabil cel mai nebun din istorie. Primele cinci clasate au terminat în doar 3 puncte. Echipele de pe podium au fost la egalitate de puncte. Stuttgart le-a bătut pe Hamburg şi Gladbach la golaveraj şi a luat titlul. Aşa a arătat toată treaba.

Sursa foto: wikipedia

Protagonistul acţiunii a fost Hans-Gunter Bruns, un nume care poate nu spune foarte multe, dar care chiar a fost un jucător important, deşi cam neterminat (dacă mi se permite). Până la urmă, într-un fel, faza asta cu Bayern, în care a driblat tot şi a alergat ca nebunu’ 90 de metri, doar pentru a vedea cum mingea loveşte bara din dreapta, apoi pe cea din stânga, după ce s-a plimbat agonizant prin faţa liniei porţii, e imaginea carierei lui. La fel şi privirea deznădăjduită de după.

Cine a fost Hans-Gunter Bruns?

A crescut şi a debutat la Schalke, la începutul anilor ‘70, într-o perioadă în care la Gelsenkirchen existau visuri de glorie. O echipă frumoasă, cu Klaus Fischer, „Stan” Libuda sau Klaus Fichtel, toţi internaţionali. Doar că trezirea la realitate, brutală, a venit sub forma unui uriaş scandal privind trucarea de meciuri. S-au dictat suspendări pe viaţă. Pedepsele au fost mult îmblânzite ulterior, dar magia dispăruse.

Bruns nu a fost implicat şi a continuat să joace. E un fel de a spune. Era doar un puşti de 20-21 de ani şi nu aveau multă încredere în el. L-au dat la SG Wattenscheid 09, unde a rupt norii timp de două sezoane şi a fost remarcat de Gladbach. Acum, în caz că mai e cineva care nu ştie, în anii ‘70, Borussia verde a fost pentru Bayern cam ce a fost Cartagina pentru Roma. Nu doar că i-a pus supremaţia la îndoială, da’ a şi bătut-o. Doar că eroul nostru a ajuns acolo când echipa intrase deja pe o pantă descendentă.

Şi oricum, la noul club nu păreau foarte convinşi de el. S-a repetat povestea de la Schalke. Da’ măcar a schimbat pase cu Balonul de Aur Allan Simonsen şi a luat Cupa UEFA. Cât să-şi facă rost de un împrumut la Fortuna Dusseldorf, club aflat în plină perioadă de glorie şi alături de care a câştigat o Cupă a Germaniei şi a ajuns până în finala Cupei Cupelor, pierdută greu în faţa Barcelonei.

Devenit între timp antrenor la Monchengladbach, după retragerea din extraordinara carieră de jucător, Jupp Heynckes a decis să-i mai dea o şansă lui Hans-Gunter Bruns, în 1980. Nici nu prea avea de ales, în condiţiile în care problemele financiare se cam înmulţiseră şi era din ce în ce mai greu să ţină pasul cu Bayern. De data asta, nu a mai plecat de la Borussia, unde a jucat până la finalul carierei, în 1990. În această perioadă, a mai ajuns o dată în finala Cupei, în 1984, iar echipa s-a menţinut constant în prima parte a clasamentului, fără a mai fi cu adevărat o forţă.

A avut şi satisfacţia de a fi internaţional. Se laudă cu patru selecţii. A făcut parte din lotul Germaniei de Vest la Europeanul din 1984, când nemţii au fost în grupă cu România. Nu a jucat, însă, vreun minut în Franţa. Aşadar, mă gândesc că, până acum, aţi prins ideea cu ratarea lui Hans-Gunter Bruns care e imaginea carierei sale.

Azi, de la 19:30, la Munchen, se joacă Bayern – Borussia Monchengladbach. Un meci la care Bruns se uită mereu întrebându-se “ce ar fi fost dacă…?”

Sursa foto deschidere: sportschau.de

Facebook Comments

Lasă un răspuns