Spui Ma-Gi-Ca şi fanii lui Napoli tresar. Chiar şi la 30 de ani distanţă de momentele în care Maradona, Giordano şi Careca ofereau un cocktail exploziv de tehnică, forţă, viteză şi goluri. Contează mai puţin că, de fapt, cei trei au jucat împreună un singur sezon, în care squadra vecină cu Vezuviul nu a câştigat vreun trofeu. Ba a şi pierdut un Scudetto ce părea o formalitate, după unul dintre cele mai mari colapsuri din istoria fotbalului italian. Eh, dar şi Juan Carlos Munoz, Jose Moreno, Adolfo Pedernera, Angel Labruna şi Felix Loustau, adică cei cinci băieţi care au făcut ca River Plate să fie numită La Maquina în anii ’40, au jucat doar 18 meciuri împreună în cinci sezoane. Nu suntem aici să analizăm legendele, ci să ne bucurăm de ele.
Careca a fost ultima piesă din Ma-Gi-Ca. A ajuns la Napoli în 1987, anul istoricului prim Scudetto. Nu l-a prins, cu alte cuvinte. Dar era nevoie de el, pentru că Maradona voia mai mult. Şi deşi argentinian, Diego ştia că băiatu’ din Brazilia era ce avea nevoie echipa. La rândul său, deşi brazilian, Careca ştia că El Pibe d’Oro era cel mai bun din lume şi trebuia să joace cu el. Cu un an înainte, la al doilea Mondial mexican, vârful Selecao fusese senzaţional. Chiar dacă nu a ieşit golgheter (Lineker a plecat acasă cu premiul), a dat 5 goluri şi cam toată lumea căzuse de acord că fusese cel mai bun nouar al turneului. Nu-i vorbă, se ştia deja cât de valoros e. Tehnic, fâşneţ şi cu un simţ al golului înnăscut, făcuse carieră la el acasă, unde jucase pentru Guarani şi Sao Paulo. Cu ambele a fost campion. Sau poate că ar trebui să spunem că le-a făcut campioane. Brazilienii zic şi azi că dacă îl aveau în ‘82, când a fost accidentat, Rossi nu i-ar mai fi făcut să plângă. Eh, naivi!
Aşadar, făcuse cam tot ce era de făcut prin Brazilia. Pe vremea aia, chestia asta chiar însemna ceva. Dar tot era nevoie de validarea europeană. Practic, aici se făcea diferenţa dintre un fotbalist bun şi un fuoriclasse. Şi nu exista loc mai bun decât Italia pentru a-ţi arăta muşchii. Şi când te mai chema şi D10S cu un “veni qua” duios, totul era decis. Chiar dacă au existat şi mici obstacole. De exemplu, preşedintele lui Sao Paulo, Carlos Miguel Aidar.
Careca se înţelese cu Napoli de prin martie ‘87, iar Corrado Ferlaino venise frumos cu caşcavalu’ la omologu’ lui. Doar că Aidar a zis că dacă tot îşi pierde vedeta, măcar să ia mai mulţi bani. Şi avea el nişte combinaţii prin Spania, de unde ar fi putut lua dublu faţă de ceea ce primea din Italia. Doar că Antonio de Oliveira Filho (Careca adică) i-a zis elegant: “Fii, bă, serios cu Spania ta!”. Şi aşa s-a bătut palma pentru 4 miliarde de lire. Italiene. Asta înseamnă vreo 4,5 milioane de euro în prezent. Exact, ditamai chilipiru’, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.
Umblă vorba că Aidar nu a uitat afrontu’ şi, peste nişte ani, când s-a mai întors pentru o tură în fruntea clubului, s-a opus cu toată forţa unui transfer al lui Ganso la Napoli. S-a dat şi la glume legate de – exact! – Camorra. El fiind din Sao Paulo, locuşorul de nebunii al Primeiro Comando da Capital, cea mai mare organizaţie criminală din Brazilia. “Nici toţi banii Camorrei nu sunt suficienţi pentru plecarea lui Ganso”, a sunat declaraţia. Camorra, ne-Camorra, Ganso nu a ajuns lângă vulcan, da’ nimeni de acolo nu regretă.
Revenind la 1987, pe lângă suma de transfer (ridicol de mică, să nu uităm!), cele două cluburi s-au înţeles să joace şi un amical pe San Paolo. Cu trei decenii în urmă, marketingul nu era ce e azi, da’ nu trebuia să mergi la Dimitrie Cantemir ca să înţelegi că dacă-ţi puneai echipa lângă Maradona, ieşeau nişte bani. Aşa că meciul ăla, jucat pe 30 mai, a fost prevăzut în acordul semnat de cei doi preşedinţi. Potrivit înţelegerii, Careca a jucat o repriză la Sao Paulo, una la Napoli. A şi marcat pentru brazilieni, dintr-o lovitură liberă înaintea căreia fanii napoletani i-au scandat numele. Napoli a avut 1-0 şi 2-1, goluri Carnevale şi Giordano, dar s-a terminat 2-2. Edivaldo a stabilit rezultatul final, cu reuşita serii.
Careca a revenit în Brazilia, şi-a făcut bagajele, a mai băgat un meci pentru Sao Paulo (1-3 contra lui Cobreloa, în Libertadores, când a şi marcat) şi apoi dus a fost. A rămas la Napoli până în ‘93, perioadă în care a câştigat un Scudetto, o Cupă UEFA şi o Supercupă a Italiei. A dat 96 de goluri în toate competiţiile şi s-a despărţit de ragazzi din Sud ca al cincilea marcator din istoria clubului. Între timp, l-au depăşit şi Hamsik, şi Cavani, dar numele îi rămâne legat pentru totdeauna de cea mai bună perioadă din întreaga existenţă a echipei.
Sursa foto: it.wikipedia.org