Virdis – neaşteptatul erou din „finala lumii”

Pe 1 mai 1988 a avut loc unul dintre marile meciuri din istoria Seriei A. Și chiar din istoria fotbalului. Fără acea victorie de pe San Paolo, e posibil să nu fi existat glorioasa perioadă a Milanului lui Berlusconi. Maradona a numit acel meci “finala lumii„. Nu jucau decât câțiva jucători uriași, într-o partidă decisivă pentru titlu în cel mai puternic campionat al lumii. Timpul parcă s-a oprit în loc. Televiziunea italiană a început rezumatul arătând străzile goale din Napoli. Nimeni nu voia să piardă duelul lui Careca și al lui Maradona cu Van Basten și Gullit. Au venit pentru sud-americani și Baloane de Aur, însă au văzut cum Pietro Paolo Virdis, un mustăcios uşor încărunţit, a pus capăt hegemoniei napoletane.

Sună ciudat să vorbești despre hegemonie, în condițiile în care, până cu un an înainte, nicio echipă din sudul Italiei nu avea vreun Scudetto. Dar Maradona făcea lucrurile să se întâmple. Napoli a luat titlul şi Cupa în ‘87 şi a început sezonul următor la o viteză superioară faţă de rivalele sale. S-a aşezat din start pe primul loc şi părea că va fi din nou campioană. De pe 26 octombrie 1986, i Partenopei fuseseră lideri fără întrerupere timp de 50 de etape. Lui Virdis nu i-a păsat de această statistică. A dat o doppietta, iar Milan a câştigat cu 3-2. Meciul care i-a definit, până la urmă, cariera.

Băiat născut în Sardinia, la Sassari, oraş cunoscut mai curând pentru baschet, Virdis nu era chiar oricine. Avea două titluri şi o Cupă a Italiei cu Juventus, iar în sezonul în care Scudetto s-a dus să descopere Vezuviul a fost golgheterul campionatului. A dat 17 goluri, record al carierei. Transferul lui Van Basten părea să-l fi trecut în plan secund, dar primul an al olandezului în Italia a fost marcat de o serie de accidentări, astfel că eroul nostru a continuat să fie protagonist. Dar s-a ajutat şi singur: “Mergeam pe 31 de ani, îmi amintesc că simţeam că e ultima şansă să mai câştig ceva important. Era şi perspectiva atractivă de a juca în Cupa Campionilor în următoarea stagiune şi, de ce nu?, să o câştig”.

Gullit a fost magistral pe San Paolo, dar a fost nevoie de viclenia lui Virdis pentru ca Milan să spargă defensiva napoletană. Un gol mai curând norocos, dar care a aprins meciul. Până la pauză, Maradona a egalat şi a oferit una dintre multele imagini memorabile ale perioadei sale italiene. Da, mingea aia s-a dus exact unde credeţi cu toţii că s-a dus.

În repriza a doua a intrat şi Van Basten, dar tot Virdis i-a readus în avantaj pe rossoneri. Apoi „Il cigno di Utrecht” a închis practic meciul. Golul lui Careca rămâne doar pentru statistici. Milan a luat toate punctele şi a trecut peste Napoli în clasament, cu două etape rămase de jucat. “Am crezut cu tărie că putem să-i depăşim şi ne-am dorit să câştigăm mai mult decât cei de la Napoli, care au intrat pe teren complet relaxaţi şi au rămas în picioare doar datorită minunatului public pe care îl au. La final, am ieşit de pe teren în aplauze şi a fost o senzaţie superbă”, şi-a amintit Virdis.

În ultimele două meciuri, ai lu’ Sacchi au făcut doar remize cu Juventus şi Como, dar sudiştii au confirmat istoricul lor colaps, prin înfrângerile suferite cu Fiorentina şi Sampdoria, astfel că titlul s-a întors la Milan după o pauză de 9 ani. Primul Scudetto post-Rivera. În 1989, a urmat şi prima Cupă a Campionilor post-Rivera. La Barcelona, pe Camp Nou, unde Steaua a fost lăsată fără aer, Virdis l-a înlocuit pe Gullit, autorul unei duble, după o oră de joc. Era, poate, şi o răsplată pentru faptul că marcase primul gol al acelei campanii antologice, la Sofia, contra lui Levski.

Sursa foto deschidere: twb22.blogspot.com