S-au mai decis lucruri ici-colo, dar în Serie A încă se joacă pentru chestiile care contează, în ultimele etape.
Rezultatele:
- Milan – Bologna 3-1
Como – Cagliari 3-1
Lazio – J*****s 1-1
Empoli – Parma 2-1
Udinese – Monza 1-2
Verona – Lecce 1-1
Torino – Inter 0-2
Napoli – Genoa 2-2
Venezia – Fiorentina 2-1
Atalanta – Roma 2-1
Clasamentul:
Și deja celebrele păreri săptămânale.
Eroul etapei. Înaintea meciului cu Cagliari, Cesc Fabregas a primit trofeul pentru antrenorul lunii aprilie în Serie A. Firesc, pentru că în perioada aia a obținut primele patru din cele cinci victorii consecutive pe banca lui Como. Sâmbătă a obținut-o și pe a șasea. O singură dată a legat o nou-promovată atâtea succese. S-a întâmplat cu mai mult de jumătate de secol în urmă. Lazio a câștigat de opt ori consecutiv în sezonul 1972/73, iar în anul următor a luat primul ei titlu. Probabil merg cam departe cu această comparație, dar vreau să fiu sigur că înțelege toată lumea despre ce vorbim aici. În mod normal, băieții de lângă lac nu vor coborî din Top 10. Iar asta mă face să spun, având proprietatea termenilor, că Fabregas e un candidat la titlul de antrenor al sezonului în campionatul italian. Nu favorit, în mod sigur nu câștigător, însă trebuie să fie pe lista scurtă. Și nu e vorba doar despre seria asta activă, în care totuși victime au fost Monza, Torino, Lecce, Genoa, Parma și Cagliari, toate echipe din partea a doua a clasamentului. E vorba despre senzația lăsată încă de la început. Chiar și când rezultatele nu veneau. Până la urmă, un club care nu mai pupase Serie A de peste două decenii le-a bătut la revenire pe Atalanta, Roma, Fiorentina sau Napoli și a luat puncte cu Bologna și Lazio. Și asta cu un debutant la comandă. Acum umblă vorba că pe urmele lui Cesc ar fi Leverkusen, care caută ceva apropiat de Xabi Alonso, și Roma, printre altele. Eu aș zice că nu e o idee rea să mai stea puțin unde e, să-și desăvârșească formarea, într-un mediu sănătos, la a cărui ascensiune a contribuit din plin și unde nu are vreo presiune insuportabilă pe umeri. Și apoi să meargă să-și facă talentul. Exemplul Thiago Motta ar putea să fie o lecție.
Stați așa, că nu e gata! Acum ceva vreme, Andonio încerca să facă pe interesantul și spunea așa, cu un aer puțin superior, că lumea ar trebui să-i mulțumească lui Napoli (sanchi, de fapt lui trebuia să i se muțumească) pentru faptul că mai există o cursă pentru titlu în Serie A. Nu știu ce faceți voi, dar iată că a venit momentul ca eu să-i mulțumesc! Fără Toni cel viteaz la bine și mazzarrian la rău, campionatul ăsta chiar era terminat. Am văzut și cu Genoa, un adversar care nu are nicio treabă în finalul ăsta de sezon, căreia i-au lipsit niște jucători importanți, care a debutat un portar obișnuit mai mult să schimbe echipe decât să apere și pe care liderul nu a putut să o bată acasă, deși a condus a condus de două ori. O săptămână să pregătești un meci ca ăsta și să te prezinți așa… Iar la final, tot ce a putut să producă Gonde a fost „au avut două șuturi și au dat două goluri”. De parcă el nu și-a câștigat aproximativ jumătate dintre meciuri fix la fel. Între timp, rezervele lui Inter – că titularii erau leșinați după Barcelona – au arătat la Torino cum se câștigă contra unora care nu știu cum să intre mai repede în vacanță. Și așa, diferența din vârf a rămas de un singur punct, astfel că ultimele două etape vor fi intense. Tocmai când spera și Limone că-și poate odihni băieții pentru finala de Liga Campionilor. Ce să zic? Să-i mulțumească știm noi cui…
Încă un podium pentru Atalanta. Constanța asta pe care a avut-o ”La Dea” în epoca Gasperini e remarcabilă și e foarte curios de urmărit dacă și cum va putea fi menținută, în cazul în care creatorul va pleca. Cumva, ni se pare firesc ca echipa asta să fie mereu acolo, în lupta pentru Liga Campionilor, pentru podium și am tot așteptat-o și în cursa pentru Scudetto. Nu s-a întâmplat, dar asta nu face povestea mai puțin frumoasă. Așa că va fi interesant de văzut dacă bazele sunt suficient de solide măcar pentru continuitate, dacă nu chiar pentru pasul următor. Bergamascii și-au asigurat matematic locul 3, și o nouă prezență în UCL, făcând ceea ce nu a mai făcut nimeni de o jumătate de campionat: au bătut-o pe Roma. Un rezultat cu multe implicații. Pentru că, în felul ăsta, baba torineză devine marea câștigătoare a etapei în lupta pentru poziția a patra. Zebrele piemonteze au fost victimele unui moment ”la prende Vecino” și au ratat în prelungiri victoria pe Olimpico, în ”directul” cu Lazio. Dar chiar și așa, rămân acolo unde erau și unde își doresc să fie. Iar programul ultimelor două runde e cel puțin abordabil. Matematic, se joacă, că-s patru echipe în două puncte. Însă, din păcate, senzația e că Tudor va reuși să-și îndeplinească obiectivul de interimar.
Bologna pare că s-a topit când nu trebuia. Unul dintre motivele pentru care alba-neagra a ajuns acum în pole pentru locul 4 e căderea ragazzilor lui Italiano. Doar o victorie în cinci etape – dar una care a dat peste cap lupta la titlu -, niciuna în ultimele trei și riscul de a rămâne de tot în afara Europei. Băieții în rossoblu au avut 1-0 cu Milan, dar au sfârșit prin a lua bătaie, chiar înaintea duelului direct din finala Cupei Italiei. În Serie A, au ajuns pe 7 și mai au doar două puncte peste rossoneri. Italiano obișnuia să piardă finale, dar acum pare că nu mai are răbdare și năruie totul dinainte. În schimb, ”verișorii” s-au trezit acum, la sfârșit. Dacă mai ținea campionatul încă două-trei etape, trebuia să-i bag în seamă când se vorbea de Liga Campionilor.
Rezultatele de la retrogradare fac și mai interesantă lupta pentru titlu. Trei dintre ultimele patru clasate în Serie A au câștigat în această rundă, iar ceea ce e cu adevărat remarcabil e că sunt singurele victorii din a doua parte a clasamentului. Pe Monza nu o punem la socoteală, pentru că oricum e picată, iar Udinese nu mai e o chestie de luat în seamă. În general, dar și în ultima perioadă în special. Însă rezultatele obținute de Empoli și mai ales Venezia sunt uriașe. Dacă mai bătea și Lecce, chiar era distracție mare. Nici măcar nu e ușor de ales care rezultat are greutate mai mare. Empoli a câștigat cu Parma, o înfrângere care nu era cea mai proastă veste din lume pentru Chivu și ai lui, până când Venezia s-a impus în fața Fiorentinei. Asta înseamnă că pe Tardini se transpiră puțin, iar meciul de acasă cu Napoli devine cea mai bună șansă de a pune definitiv capăt emoțiilor. Acum depinde oricum mai mult de cât îi țin nervii pe ai lui Toni, pentru că Inter are Lazio și Como, adversari măcar incomozi. Deci titlul ăsta poate fi mai curând pierdut, decât câștigat. E un discurs legat strict de momentul ăsta, nu de tot sezonul, ca să ne înțelegem.
Parada etapei: Josep Martinez vs Torino
Ionuț Radu merită măcar menționat pentru intervenția asta, mai ales că astfel, în doar câteva secunde, s-a trecut de la un posibil 1-1 la un 2-0, iar Venezia a câștigat un meci crucial în lupta pentru evitarea retrogradării (un rezultat, așa cum am vorbit deja, cu implicații și la titlu). Însă ”momentul Sommer” al lui Martinez e senzațional. În adevăratul sens al cuvântului, nu cel diluat de folosirea lui în orice context.
Golul etapei: Tino Anjorin vs Parma
Băiatul ăsta crescut de Chelsea nici măcar nu era sigur că va juca împotriva Parmei, din motive medicale. A intrat totuși în minutul 71. Iar în minutul 86 a dat acest gol, care a adus o victorie ce se poate dovedi crucială pentru Empoli.
Sursa foto deschidere: express.de
Dacă vrei să susții blogul sau pur și simplu să dai o bere
Ori dacă te simți generos
O poți face aici ⤵
Become a Patron!