Allen Iverson e filmul care așteaptă să fie făcut

allen iverson

Allen Iverson nu a fost un clișeu, dar viața lui e exact ca în filmele alea despre băieții din ghetou care devin cineva datorită calităților fizice și a talentului pe care îl au la un sport.

Băiatu’ era destinat sportului. În liceu, făcea spectacol indiferent că juca fotbal american sau baschet. Ascensiunea i-a fost întreruptă brutal de un scandal care i-a adus o condamnare. A fost până la urmă grațiat, dar pata a rămas. Așa că maică-sa a trebuit să meargă cu săru’ mâna la John Thompson, antrenorul lui Georgetown Hoyas, pe care l-a convins să-i acorde o șansă.

Despre Thompson se știa că își construia echipele în jurul centrului. Un creator de centri. Prin programul lui au trecut măcar trei băieți de care a auzit toată lumea. Patrick Ewing, în primul rând. Dar și Alonzo Mourning și Dikembe Mutombo. Dar când l-a văzut pe Iverson, și-a schimbat toată filosofia. Iar centrul lui Hoyas a devenit piticul cu atitudine de băiat de cartier. Pentru că exact asta era și asta a rămas. Dar vom reveni aici…

Până atunci, important e că AI a prins cu ambele mâini oportunitatea care i s-a oferit, a băgat la cap învățăturile antrenorului și s-a dezlănțuit.

Allen Iverson și istoricul draft din 1996

Acum, știu că de multe ori scriu despre un anumit subiect așa, hodoronc-tronc. Bine, ăsta fiind site-ul meu nu-s obligat să dau explicații. Dar de data asta nu mi-a venit de nicăieri să scriu despre Iverson. Zilele astea, e în plină promovare documentarul „Ready or Not”, care va fi pe NBA TV și care are ca subiect draftul din 1996.

Numele a fost inspirat de unul dintre cele mai tari cover-uri realizate de revista Slam. Ăsta:

Sursa foto: theplayerstribune.com

I-ați recunoscut probabil pe Kobe Bryant, Marcus Camby, Ray Allen, Steve Nash sau Stephon Marbury, printre alții. O generație senzațională, care avea să realizeze câte ceva prin NBA. Dar din poză lipsește chiar „șeful” lor: Allen Iverson. Adică primul ales și cel care avea să fie, fără rival, debutantul anului.

Băieții ăștia au intrat în ligă într-un moment în care legea o făceau „Taurii” lui Jordan, dar GOAT-ul avea deja o vârstă și evident că trebuia să se pregătească terenul pentru după. Și da, draftul din 1996 l-a dat pe Kobe, cel care ca poziție, stil și atitudine s-a apropiat cel mai mult de MJ, dar primul care s-a impus și a avut un impact mare de tot a fost Iverson.

Și aici nu e vorba de cele 30 de puncte înscrise la debutul pentru Sixers. Influența lui Iverson nu trebuie judecată prin prisma statisticilor. Omul a fost un șoc cultural. AI nu a fost superstarul obișnuit din NBA. Primul baschetbalist „gangsta” n-a schimbat doar jocul, ci și mentalitatea.

„The NBA’s toughest little guy”

Din punct de vedere al jocului, probabil că Shaq l-a caracterizat cel mai bine când l-a numit „the NBA’s toughest little guy”. Un fel de mic și-al dracu’. Îmi amintesc că atunci când era la apogeu, aproape la fiecare meci exista o grafic care arăta locurile în care a fost accidentat. Ar fi fost mai simplu să ni se arate unde nu se lovise. Şi cu toate astea, continua să se ia la trântă cu băieţii mari, era mereu sub panou, fără să-i fie frică de monştrii pe care îi găsea acolo. Și nu găsea doar monștri, ci și niște băieți care probabil azi ar fi scoși de pe parchet cu mandat de arestare.

Nu trebuie să uităm că vorbim totuși despre un jucător de doar 1,83 și care nu a avut vreodată un fizic impresionant. Nu se omora cu ridicatul greutăților, pentru că „that shit was too heavy”. Bine, nu se omora în general cu antrenamentele. „We’re talking about practice, man?” 😃 Cu toate astea, lăsa mereu totul pe teren și mulți ani a fost jucătorul cu cea mai mare medie de minute petrecute pe parchet. Pentru că fără el nu se putea.

Fără îndoială, sezonul în care lumea a văzut cel mai bine din ce material e făcut Iverson a fost 2000/01. Sezonul în care a fost cel mai bun marcator, MVP al sezonului regulat, MVP în All-Star Game (Best. All. Star. Game. Ever!) și în care a dus-o pe Philadelphia 76ers în prima finală după 18 ani. Sixers nu mai jucase pentru trofeu de la începutul anilor ’80, când Dr. J a reușit să intervină în rivalitatea Celtics vs. Lakers. Au trecut 20 de ani de atunci, iar Philly tot așteaptă o altă finală.

În play-off-ul ăla, Iverson a fost fabulos. A făcut niște meciuri memorabile în seriile cu Raptors și cu Bucks și a pus niște cifre absolut demente. În primul meci al finalei cu Lakers, a dat 48 de puncte, a pășit peste Tyronn Lue și a fost responsabil de singura înfrângere suferită de Shaq și Kobe în acel post-sezon. Da, titlul a ajuns în LA, însă exceptându-i pe fanii hard core ai lui Lakers, prima amintire a celor mai mulți legată de finala din 2001 e prestația aia a lui AI.

Și vreți să vorbim și despre crossover-urile lui Iverson? Mai bine să lăsăm imaginile să vorbească, no?

Codul vestimentar din NBA a apărut din cauza lui

Pe teren, Iverson a fost un adevărat spectacol. Iar pasiunea lui era contagioasă. Când îl vedeai jucând, nu puteai doar să privești. Trebuia să te manifești într-un fel sau altul: să țipi, să sari sau, pur și simplu, să dai cu pumnul în aer, așa cum făcea și el după vreo fază d-aia care intra inevitabil în highlights-urile sezonului.

În afara terenului, ceea ce l-a făcut pe Iverson atât de special a fost autenticitatea lui. A ajuns o vedetă planetară, dar, până la urmă, a fost doar un golan extraordinar de bun la baschet. Fidel învățăturilor B.U.G. Mafia, „să nu uiți de unde pleci, că n-ai să știi unde vrei s-ajungi”, AI nu a rupt niciodată legătura cu trecutul lui de multe ori controversat. Și a adus în NBA ținuta aia de cartier. Cultura hip hop a dat buzna în ligă la fel cum PG-ul lui Sixers își croia drum spre coș printre băieții pregătiți să-l dea la o parte fără menajamente.

Încurajați de atitudinea lui Iverson, tot mai mulți puști cu un background asemănător au început să se exprime. Dar, curând, stilul ăsta „thug” a început să-i deranjeze pe șefii NBA. Iar prin 2005, David Stern, altfel băiat cu capul pe umeri și motivul pentru care liga și-a luat avânt, a impus un cod vestimentar. „Am 30 de ani, credeam că pot avea libertatea să mă îmbrac așa cum vreau”, a fost reacția lui Iverson. Însă regula a rămas.

Azi nu se mai scandalizează nimeni, când starurile din NBA apar la meciuri în ținutele alea caraghioase. Știu, nu înțeleg eu moda…

Hall of Famer

A durat puțin, dar extrem de intens, și nu a reușit să ia vreun titlu. E probabil în Top 5 jucători all-time care nu au câștigat titlul NBA. Însă Iverson a făcut suficient cât să intre în Hall of Fame. În discursul de mulțumire, a fost tot el, așa cum îl știam. Fără clișee, sincer și autentic. A povestit că aproape s-a pișat pe el când l-a văzut prima oară pe Jordan. „Practic, îi vedeam aura”. Și a recunoscut că tot ce și-a dorit a fost „să fiu ca Mike, eroul meu”.

Și-a lăsat sentimentele deoparte și i-a făcut eroului său un crossover de lumea vorbește și acum despre el. Era doar un debutant (mă rog, el nu a fost niciodată doar un debutant!) și l-a amețit pe cel mai mare din toate timpurile, în unul dintre momentele de referință ale carierei sale. Și unul dintre puținele afronturi pe care MJ nu le-a luat personal. Și știm că, în principiu, Jordan lua orice personal. Iar cea mai bună dovadă e povestea modului în care Michael și-a dat ok-ul pentru realizarea „The Last Dance”.

Când a descoperit că aceeași companie care a făcut „Iverson” se va ocupa și de documentarul său, Jordan a fost convins să dea drumul la treabă. „L-am văzut de trei ori și m-a făcut să plâng. L-am iubit pe micuțul ăla”. Cine n-a făcut-o?

Serios, scenariul e deja scris și nici măcar nu trebuie romanțat. Filmul lui Allen Iverson doar trebuie făcut.

Sursa foto deschidere: bleacherreport.net

Lasă un răspuns