În vara lui 1993, într-o mutare nu chiar așa surprinzătoare, Ruud Gullit pleca de la AC Milan și se transfera la Sampdoria. Ultimul cadou pe care imensul Paolo Mantovani, omul fără de care istoricul Scudetto din 1991 nu ar fi fost posibil, l-a făcut genovezilor.
Într-o perioadă în care ochii tuturor erau pe Serie A (pentru că – dooooh! – cel mai tare campionat pe care l-a avut fotbalul vreodată), transferul lui Gullit a fost evident o lovitură. Nu doar din punct de vedere fotbalistic (olandezul încă era un jucător uriaș, chiar și la cei 31 de ani pe care urma să-i împlinească), ci și pentru că vorbim despre un adevărat personaj.
Gullit în Italia, un adevărat șoc cultural
Să facem o scurtă recapitulare. În 1987, când a semnat cu Milan, la prima conferință de presă, Gullit a fost atât de enervat de întrebările stupide pe care le-a primit încât, la un moment dat, nu a mai rezistat: „În Olanda avem o vorbă: dacă mama avea pulă, atunci era tata”. Râsete în sală, caterinci etc. Da’ abia se pornise: „Mi s-a spus că în Italia sunt trei ziare de sport şi că toate scriu mizerii. E adevărat?”. S-au cam îngălbenit oamenii cu pixuri și agende, a intervenit niţel Gallliani („Băiatu’ e obişnuit să spună ce gândeşte, dincolo de linia clubului”), însă lovitura aia grea nu venise încă. I-au arătat o poză cu Rivera şi Balonu’ de Aur: „Cine-i ăsta?”. Abia atunci s-a terminat… Au înnebunit italienii!
Eh, dar pentru că juca bine de tot fotbal – Balon de Aur, deh! – i-au trecut cu vederea chestiile astea. Însă el a rămas la fel de nonșalant și în relația cu Berlusconi. Înainte de finala CCE cu Steaua, nea Silviu le-a cerut jucătorilor să se abţină de la sex 30 de zile (toată lumea vede ironia aici, da?). Gullit şi-a luat în serios rolul de lider al vestiarului şi s-a dus cu tupeu la omu’ cu banii: „Eu cu coaiele pline nu pot alerga”. Nu putem decât să bănuim cum s-a terminat toată povestea, pentru că știm cu toții ce s-a întâmplat ulterior la Barcelona.
Un mercato spectaculos
Ăsta era Gullit și dacă îl voiai în echipa ta, îl luai la pachet cu toate toanele astea. În vara lu’ ’93, Mantovani l-a luat la pachet nu doar cu temperamentul său, ci și cu alți fotbaliști serioși. De la Infractoarea torineză a venit David Platt, simpaticul englez protagonist la Coppa del Mondo. Apoi, tot de la Milan, a venit Alberico Evani. S-a făcut astfel de una squadrone.
Ok, nu mai era Vialli, care se dăduse în 1992 de partea Răului, dar din echipa de titlu din ’91 încă erau Pagliuca, Mannini, Vierchowod, Katanec, Lombardo și Mancini. Coloana vertebrală, practic. Mai apăruseră între timp, printre alții, Michele Serena, și Jugovic, astfel că se făcea de un prim 11 care nu arăta deloc rău și care nu avea motive să invidieze grupul ăla fantastic al lui Boskov. Ba chiar, ca nume, Sampdoria sezonului 1993/94, antrenată de Sven-Goran Erikkson era măcar la fel de tare ca Sampdoria care a ieșit campioană.

Un sezon istoric
Ediția 1993/94 din Serie A a fost ultima în care s-au acordat doar două puncte la victorie. Era doar una dintre schimbările importante. Tot atunci a început revoluția TV în calcio. Un meci din fiecare etapă putea fi văzut doar de cei care plăteau. Practic, strămoșul lui pay-per-view.
A fost sezonul care s-a încheiat cu al treilea Scudetto pentru Milan, o performanță care fusese reușită ultima oară de Il Grande Torino, în anii ’40. Un titlu al cinsimului pentru rossoneri, care au terminat campionatul cu un golaveraj incredibil: 36-15. O schimbare radicală pentru echipa care, cu doar un an înainte, subjugase Serie A datorită atacului (74 de goluri marcate). În plus, triumful european din 1994 a fost consfințit cu un rocambolesc 4-0 contra Dream Team-ului lui Cruyff, la Atena.
A fost sezonul în care Inter i-a luat de la Ajax pe Bergkamp și Jonk, anunțându-se principala rivală a rossonerilor, doar pentru a încheia pe 13, la un singur punct de retrogradare. Da’ măcar s-a scos în Cupa UEFA, unde a luat trofeul. A fost ultimul sezon decent al lui Napoli, înainte de prăbușirea brutală din anii care au urmat. Marcello Lippi i-a dus pe triștii urmași ai lui Maradona până pe locul 4, iar la final a plecat la Torino, luându-l după el și pe Ciro Ferrara. Zola fusese deja vândut la Parma, care și-a afirmat astfel ambițiile.
Dar, în același timp, a fost cântecul de lebădă al Sampdoriei lui Mantovani, o echipă care s-a numărat printre marile forțe ale Italiei în probabil perioada de apogeu pentru Serie A.
Cel mai bun atac din Serie A
Sampdoria lui Gullit (da, îi putem spune așa, nu e vreo exagerare) nu a reușit să le ia fața Milanului cinic al lui Capello și alb-negrului torinez, la care străluceau Roberto Baggio (Balon de Aur în 1993) și Vialli și la care un tânăr Del Piero își începea ascensiunea, dar a făcut un campionat memorabil. A terminat pe locul 3, cu cel mai bun atac – 64 de goluri marcate. De altfel, meciurile genovezilor în sezonul ăla aveau prea puține în comun cu fotbalul italian al acelor ani. În total, nu mai puțin de 103 goluri s-au înscris în cele 34 de partide disputate de Samp. Adică o medie de over 2,5, cum ar spune pariorii.

Mult timp, Sampdoria s-a aflat în lupta pentru titlu. A câștigat 5 din primele 7 meciuri ale sezonului, iar în etapa a 9-a a revenit fantastic de la 0-2 pe teren propriu pentru a o învinge pe Milan cu 3-2. Gullit a făcut golul de 1-2 și l-a dat pe cel al victoriei, care i-a trimis pe genovezi pe primul loc. În prima parte a campionatului, au existat foarte multe schimbări de lider, înainte ca ai lui Capello să se desprindă pe final de tur. Un sprint care s-a dovedit cumva decisiv, pentru că rivalele nu s-au mai putut apropia de locul 1. Doria a păcătuit prin inconstanță, dovedită de înfrângerile cu Cagliari, acasă, și Piacenza, în deplasare.
Golgheterul Gullit
Fără Gullit probabil că toate astea nu ar fi fost posibile. În ciuda succeselor numeroase în rossonero, olandezul nu mai avea un rol central pe San Siro și nici relația cu Fabio Capello nu era chiar grozavă. Caractere puternice… Paolo Mantovani a mirosit oportunitatea și, în decembrie 1992, după un Samp-Milan, a început discuțiile pentru transfer. Mutarea s-a oficializat la 14 iulie 1993, la capătul unei lupte strânse cu Torino. Președintele genovezilor a scos ceva bani din buzunare, deși a fost vorba doar de un împrumut. Dar efortul financiar a meritat.

Gullit a marcat chiar din primul meci, cu Napoli, în deplasare, și, mânat în luptă de dorința de revanșă, a terminat sezonul cu 15 goluri, record personal pentru perioada petrecută în Serie A. De fapt, niciodată nu a atins borna de 10 goluri cât timp a evoluat în Italia. Evident, apogeul a fost reușita cu Milan, meci jucat la trei săptămâni de la decesul lui Mantovani, omul care făcuse totul pentru a-l transfera, convins fiind că în jurul său poate construi o altă echipă de Scudetto.
N-a fost titlu, dar a fost Cupa Italiei, rămas până azi ultimul trofeu cucerit de Sampdoria. Un succes enuziasmant, după ce le-a lăsat în urmă pe Pisa, Roma, Inter și Parma. Finala cu revelația Ancona nu a avut istoric: 0-0 în tur și 6-1 pe Marassi.
Despărțirea, revenirea și plecarea definitivă
Se întâmplă rar la nivelul la care era il calcio atunci ca o echipă importantă să recunoască faptul că a făcut o eroare în cazul unui jucător. Prin vocea lui Berlusconi, Milan a admis că l-a lăsat prea ușor pe Gullit să plece. Pe San Siro oricum au apărut și bannere care îi cereau olandezului să se întoarcă.
Ceea ce s-a întâmplat în cele din urmă. Dar a fost o ciorbă reîncălzită. „A fost eroarea carierei mele să mă întorc la Milan”, a spus peste ani. După alte 8 meciuri în rossonero, Gullit a mers din nou la Sampdoria, dar magia era deja ruptă. Apoi, în vara anului 1995, Ruud a plecat în Anglia, la Chelsea, unde avea să devină și antrenor.
Și pentru Gullit, și pentru Sampdoria, sezonul 1993/94 a fost ultima fisă în încercarea de a câștiga un alt Scudetto. Nu le-a ieșit, dar au lăsat în urmă amintirea unei echipe la fel de frumoasă ca cea care a dus titlul la Genova.
Sursa foto deschidere: Twitter/U.C. Sampdoria