Antonio Conte e o poveste despre Giaccherini și alte „vicii”

Antonio Conte a spus odată că echipa lui a devenit mai slabă pentru că l-a vândut pe Emanuele Giaccherini. În condițiile în care i-au fost aduși Carlos Tevez și Fernando Llorente.

Cine i-a urmărit cariera de antrenor lui Conte (pentru că a vrut sau pentru că nu a avut încontro) nu poate fi surprins de ieșirea pe care instabilul a avut-o imediat după finala Europa League. Finală pierdută și pentru că iar s-a dovedit un taliban incapabil să schimbe ceva la momentul potrivit. Dar de data asta nu e despre limite tehnice. Și despre o nouă dovadă că avem de-a face cu un dezechilibrat care suferă de mania persecuției.

Da, Conte și-a îndeplinit principalul obiectiv. A transformat-o pe Inter într-o echipă solidă și a pus bazele unui grup care, începând din sezonul viitor, poate amenința nesănătoasa hegemonie torineză. Și nu e un atac, e o realitate: în sport, orice hegemonie e nesănătoasă. Dar, în ciuda meritelor care nu i se pot nega, omul de pe bancă are o mare responsabilitate în faptul că Inter a terminat sezonul cu mâna goală. A dat pe lângă ele în toate momentele decisive din ultimele 12 luni. A pierdut meciuri directe în lupta pentru titlu (nu vă lăsați păcăliți de artificiala diferență de un singur punct din clasamentul final al Serie A), a ratat ieșirea din grupele UCL în fața unui adversar care a mers la Milano doar ca să-și facă poze cu Domul, nu a știut să gestioneze momentul favorabil din returul semifinalei de Cupa Italiei și totul a culminat cu finala UEL.

Și, cu toate astea, Antonio Conte termină sezonul fără să fi vorbit vreodată – MĂCAR O DATĂ! – despre propriile erori, despre partea lui de vină. Mereu a dus discuția în altă parte. Ba că Barella și Sensi, ba că a găsit o echipă deja construită (deși clubul a făcut curățenie și i-a îndepărtat pe – hmmm? – pe cei mai importanți jucători), ba că nu e apărat de conducere, ba că nu mai știu ce. Inevitabil, când trebuia să dea socoteală – după înfrângerea din tur cu Răul Absolut, după Dortmund, după Barcelona, după eșecurile care au compromis șansele la titlu, după meciul de la Koln -, a avut grijă să îndrepte atenția în altă parte. Și nu pentru a-și proteja jucătorii (revin la episodul „ce să fac cu jucători de la Cagliari și Sassuolo?”), ci pentru a se apăra pe el și pe apropiații lui. Nu, nu a avut în niciun moment vreun discurs care să amintească de rant-urile geniale ale lui Mourinho. Conte nu are nici stilul, nici capacitatea intelectuală pentru a ajunge la nivelul ăla. El nu a apărat clubul, doar l-a atacat. Și a făcut-o exagerat.

Antonio Conte a fost lipsit de respect față de o conducere care a ieșit în față pentru el și l-a susținut, pentru a-i face mai ușoară tranziția într-o lume în care (firesc) era privit cu suspiciune. Trecutul ăla întunecat apasă greu, you kno’? O conducere care a avut grijă ca, la prezentarea oficială, jurnaliștii să evite întrebările incomode. O conducere care a făcut eforturi economice importante pentru el. I-a oferit cel mai mare salariu din Serie A și a încercat să-i îndeplinească solicitările legate de transferuri. O conducere care a realizat cel mai scump mercato din istoria clubului vara trecută, apoi i-a adăugat pe Eriksen și, pentru viitor, pe Hakimi, cel mai bun tânăr lateral după Trent Alexander-Arnold. Dacă asta nu e o conducere care are planuri serioase și care e dispusă să facă lucruri… Dar pentru Conte tot nu e suficient.

Iar acum, în contextul în care la Torino se mizează pe un antrenor debutant (nu, bă, Pirlo nu e un predestinat, e doar un pariu al dracu’ de riscant!) și e disperare mare să se scape de contractele mari (pentru că – ce să vezi? – salariul lui Cristinel e apăsător, dacă succesul ăla mare rămâne doar o iluzie), astfel că s-a creat o oportunitate importantă de a întrerupe supremația Zebrelor, Conte face iureș și e aproape să arunce totul în aer. Pentru că așa e el, conflictual și incapabil să accepte că dacă o antrenezi pe Inter, ai parte și de căcaturi. Pentru că, din punct de vedere politic, Inter nu are puterea fostei lui echipe, pe care a tot oferit-o ca exemplu tot sezonul. Atât de mult, încât a ajuns să-i urmeze exemplul într-o finală europeană.

Când s-a plâns că nu se poate mânca cu 10 euro într-un restaurant cu meniu de 100 de euro, Antonio Conte nu voia să mănânce neapărat mai bine. Voia să mănânce mai mult. E genul care preferă cantitatea, nu calitatea. Fotbalistic, e fanul alergăturii, al forței, nu al tehnicii. E antrenor de Giaccherini, Sturaro, Eder, Graziano Pelle și Gagliardini, nu de Verratti, Insigne sau Eriksen. Iar când nu-i iese, vine din nou și se plânge.

Până la urmă, Antonio Conte e antrenorul care s-a plâns odată că echipa lui nu e suficient de bună ca să se bată cu forțele Europei. S-a supărat și a plecat. Iar înlocuitorul lui a preluat echipa și a jucat finala Ligii Campionilor, eliminând deținătoarea trofeului.

Sursa foto: sbnation.com

Facebook Comments

3 Replies to “Antonio Conte e o poveste despre Giaccherini și alte „vicii””

  1. Asa o sa fie si la voi! O sa vină unu si o sa joace finala champions League cu Gagliardini, Bastoni, D’Ambrosio si Biraghi. Sunt convins. Si o sa o si castige ca voi nu pierdeți finalele precum alte echipe. Voi le câștigati.

  2. Corto Muso…Semplice 😍

  3. Si-a aratat limitele,nu are stiinta,puterea,vointa de a inova.De aceea si arde repede ciclul de 3-4 ani in maxim 1 an sau 2. O similitudine cu altul care-l dorea pe Dayro cu 2 milioane,iar conducerea la achizitionat pe Franck(Ribery) cu 400 de mii.
    Poti sa faci o selectionata intersanta din jucatori de la Sassuolo Cagliari Parma Samp Toro Udine sau chiar Brescia(Torregrossa Tonalli Berardi Locatelli Lasagna De Paul)
    Iar Piemonte Calcio cu tot estabilshmentul fotbalistic,arbitrii, politic, si financiar de partea lui va avea zile grele indiferent ca ramane Conte sau nu.
    Poate si Conte are un gram de adevar,poate un tip ala Bonolis ar fi util pe langa club.

Lasă un răspuns