„Când l-am luat, Dumnezeule, părea că a venit Iisus Hristos!”. Doar un fan lazial explicând starea de spirit a biancocelestilor, după transferul lui Paul Gascoigne. Gazza a jucat doar 47 de meciuri, în 3 ani petrecuți la Lazio. O perioadă din care nu au lipsit controversele. Nici nu se putea altfel, ținând cont despre cine vorbim. Le-a râgâit ziariștilor în microfon. Lui Sergio Cragnotti i-a transmis „tua figlia ha grandi tette”. Are țâțe mari adică. Pe Dino Zoff l-a înnebunit, iar cu Zeman nu s-a înțeles.
Dar când se apuca de jucat fotbal și o făcea așa cum știa el, totul era dat uitării. Deși nu a câștigat vreun trofeu cu Lazio, a rămas unul dintre idolii tifoseriei de pe Olimpico. Datorită carismei sale, a modului său de a fi, dar, mai presus de toate, pentru că a marcat în marele derby cu Roma. Primul gol al scurtei cariere în Serie A. Într-un moment în care marea rivală se îndrepta spre victorie. „Este una dintre cele mai frumoase amintiri ale mele”, a recunoscut Gazza.
Transferat în ’91, a ajuns în Italia în ’92
Gascoigne a intrat în casele și în inimile italienilor la Coppa del Mondo, în 1990. În primul rând, pentru că juca alt fotbal decât rigizii săi colegi din naționala Angliei. În al doilea rând, pentru că a oferit una dintre imaginile turneului, în semifinala cu Germania. A luat un galben stupid, pentru un fault undeva la mijlocul terenului și a pișat ochii în direct. Ar fi ratat finala. Lacrimi irosite aiurea. Cine dracu’ putea crede că englezii ar fi ajuns în finală? Anyway, secvențele alea l-au ajutat, iar popularitatea lui, oricum în creștere, a explodat. Nu doar la el acasă, ci și în Italia.
Gazza era genul de fotbalist-personaj perfect pentru campionatul italian al anilor ’80-’90. Și figura ideală pentru a te anunța ca patron de club. Este ceea ce a făcut Sergio Cragnotti. Bine, negocierile pentru transferul la Lazio le-a purtat Gianmarco Calleri, încă președinte al clubului până la începutul anului 1992, dar mutarea a fost finanțată de Cragnotti, care se afla deja în tratative pentru a prelua echipa. Englezul trebuia să ajungă la Roma în vara lui ’91, dar accidentarea gravă (ruptură a ligamentului încrucișat la genunchiul drept) suferită în finala Cupei Angliei, dintre Tottenham și Nottingham Forest, a amânat cu un an trecerea lui în Serie A.
Când a ajuns la Roma, nimic nu a mai fost la fel.
Gascoigne, erou în Derby della Capitale
Când a sosit în Italia, Gascoigne a fost așteptat la aeroport de mii de fani laziali în delir. I-au cântat „Que Sera, Sera”, parcă știind ce va urma. Transferul lui în Serie A, de departe cel mai tare campionat al lumii la momentul ăla, a dat naștere unui adevărat cult în Anglia, unde au fost cumpărate drepturile de difuzare ale campionatului, iar emisiunea „Football Italia”, realizată de James Richardson, la Channel 4, a devenit un must. Primul meci transmis live a fost Sampdoria – Lazio 3-3, în 6 septembrie. Fără Gazza, care a debutat abia la 27 septembrie, într-un alt egal, 1-1 cu Genoa, pe Olimpico. Chiar și așa, partida de pe Marassi a fost urmărită de 3 milioane de britanici flămânzi de fotbal.
Pentru primul moment de glorie al lui Gascoigne în Italia (și cel mai mare), fanii lui au așteptat până la sfârșitul lunii noiembrie. În etapa a 11-a, s-a jucat Derby della Capitale. Nu era cel mai bun moment pentru cele două rivale. Lazio ocupa abia locul 10, cu 9 puncte (se dădeau două la victorie). Roma se afla doar pe 13, cu 8 puncte. Tensiunea și presiunea s-au văzut din modul în care s-a jucat. Adică nu mare lucru. Pentru Gazza era ceva nou: „Trebuie să recunosc că eram împietrit înainte de meci. Am jucat în câteva derby-uri, inclusiv în cel din Glasgow, dar ăsta nu era normal. Zgomotul era asurzitor”.
Meciul a fost precedat de violențe în afara stadionului. Violența s-a mutat apoi pe teren, unde cele două echipe nu s-au menajat. Cu fotbalul a fost mai greu. Abia după ce Giannini a făcut 1-0 pentru Roma, în startul reprizei a doua, parcă jucătorii și-au amintit de ce erau acolo. Boskov, care dăduse Sampdoria pe capitală, a încercat să joace italienește și să țină de rezultat, așa că l-a scos pe Carnevale, pentru a băga un mijlocaș. Pe banca lazială, Zoff nu a făcut mare lucru, în afară de a fuma. A așteptat să se întâmple ceva. Și s-a întâmplat cu vreo 5 minute înainte de final.
O lovitură liberă, undeva în dreapta. Gascoigne, ca un 10 adevărat, s-a dus lângă minge. „Beppe Signori mi-a spus să mă duc în careu. I-am răspuns că nu marchez des cu capul, dar a insistat”, și-a amintit eroul nostru, peste ani. Și bine a făcut că a insistat. Mingea trimisă plouat în careu a ajuns chiar la Gazza, care a băgat țeasta și a egalat. Un gol englezesc, sărbătorit italienește. Idolul venit din Anglia s-a bucurat dezlănțuit, în fața adoratorilor din Curva Nord. A și plâns puțin, că asta era chestia lui, după cum am văzut și în 1990.
După o săptămână, a dat cel mai frumos gol al lui în Italia
Golul din derby l-a descătușat. Când era relaxat și lăsa deoparte orice problemă, oferea momente cu adevărat speciale. Juca fotbal ca-n curtea școlii, bucuros și cu zâmbetul pe buze. Arăta tot ce putea fi și nu a fost. A dovedit-o la doar o săptămână după ce dăduse golul cu Roma. La Pescara, într-o victorie cu 3-2, s-a distrat cu jumătate din echipa adversă, într-un slalom incredibil, și a băgat-o în ațe cu stângul.
Genul fază pentru care l-ar fi invidiat și cei mai buni băieți care au trecut prin „il calcio”. Genul de fază care probabil l-a determinat pe Cragnotti să declare că „oricine îl vrea pe Gazza trebuie să accepte ideea că nu va fi niciodată de vânzare. Va rămâne mereu la Roma”. Nu a fost cazul. Capricios, predispus la accidentări, niciodată integrat complet, Gascoigne a jucat la Lazio doar până în 1995. O istorie scurtă, dar intensă, caracterizată cel mai bine de Dino Zoff: „Mânca înghețată la micul dejun, bea bere la prânz, iar când era accidentat se umfla ca o balenă. Mă făcea să-mi smulg părul din cap. Dar ca jucător? Oh, minunat, minunat… Era un geniu, îl iubeam pe băiatul ăla”.
Sursa foto deschidere: thesun.co.uk