Octombrie 1986. Scăpate de nebunul ăla de Alex Ferguson, care a cocoțat-o pe Aberdeen în vârf și care se pregătea să plece la Manchester United, Rangers și Celtic și-au reluat lupta pentru supremație în Scoția. Pe Hampden Park s-a jucat finala Cupei Ligii. „The Gers” conduceau cu 2-1 în minutul 86, când celticul Mo Johnston s-a luat la harță cu Stuart Munro, căruia i-a dat și-un cap în gură. Cum pe vremea aia fotbalul mai era jucat și de bărbați, ăla nu a căzut. Dar atacantul verzilor tot a luat roșu, pentru că a fost ginit de tușier. În timp ce părăsea terenul, a făcut semnul crucii.
Acum, asta nu ar trebui să fie mare lucru. Azi, orice pârlit care intră pe teren sau dă gol și vrea să fie interesant, își face cruce. Doar că, în Scoția, chestiile astea cu religia sunt tare sensibile. Mai ales la un Old Firm, care înseamnă și protestanți (Rangers) vs. catolici (Celtic). În ideea asta, jucătorii lui Celtic fuseseră sfătuiți să evite semnele religioase pe terenul de fotbal. Lui Mo Johnston nu i-a păsat. Așa că vă imaginați cam care a fost reacția fanilor lui Rangers când ăsta, după ce că le-a lovit un jucător, i-a mai și sfidat făcându-și semnul crucii ca un bun catolic. În momentul ăla, nu era foarte popular printre albaștri, ca să spunem așa.
Peste 3 ani, Mo Johnston i-a scandalizat din nou pe fanii lui Rangers. Când a semnat cu echipa lor. Un catolic printre protestanți.
Catolicii, interziși la Rangers
Celtic a folosit mereu protestanți. În schimb, Rangers s-a ferit ca dracu’ de tămâie (ca să rămânem pe subiect) de fotbaliștii catolici. „Este parte a tradiției noastre. Ne-am înființat în 1873, ca un club de băieți prezbiterieni. Dacă ne-am schimba acum, ne-am pierde mare parte din sprijin”, spunea, în anii ’60, vicepreședintele de atunci, Matt Taylor. Nu era o exagerare. Prin 1978, ziarul prezbiterienilor, The Bush, a avut proasta inspirație să ridice problema absenței jucătorilor catolici la Rangers. Tirajul a scăzut de la 13.000 la 8.000.
Situația devenise cumva ridicolă. Și motiv de ironie din partea rivalilor. Jock Stein, primul manager protestant al lui Celtic, și omul care a creat marea echipă ce avea să câștige Cupa Campionilor în fața lui Il Grande Inter al lui Herrera, a glumit odată pe seama politicii anti-catolice de la Rangers. Într-o discuție, a spus că dacă ar avea de ales dintre un fotbalist catolic și unul protestant, l-ar alege pe cel protestant. Întrebat de ce, a răspuns fără să stea pe gânduri: „Pentru că Rangers nu ar semna vreodată cu un catolic”.
De fapt, a făcut-o. Deși fără să știe. Una dintre legendele clubului, sud-africanul Don Kitchenbrand, a fost catolic. Un lucru pe care l-a ținut secret. „Da, m-am născut catolic și eram catolic și când jucam pentru Rangers, dar nimeni nu a știut. Ba chiar am intrat într-o lojă masonică, pentru a-mi păstra secretul. Nu puteam să recunosc, mi-aș fi ruinat o viață frumoasă. Sper ca fanii să mă înțeleagă. Nu pot uita perioada petrecută acolo, iar viața mea ar fi fost incompletă fără Rangers”, a spus fostul atacant, care s-a dat protestant între 1955 și 1958.
Laurie Blyth nu a avut la fel de mult noroc. A fost nevoit să plece de la echipă, după ce credința catolică i-a fost descoperită. Alți foști rangerși au susținut că politica clubului a fost extinsă și asupra jucătorilor căsătoriți cu femei catolice. Graham Fyfe este unul dintre ei. Nici Alex Ferguson nu a avut parte de zile ușoare când a decis să ia de nevastă o catolică. Însă nimic cu a avut un impact asemănător cu transferul lui Mo Johnston, din 1989. Primul jucător despre care clubul a știut că e catolic, după Primul Război Mondial. Și cel mai important nume de pe „lista neagră”.
Plus că era vorba despre un fost idol de la Celtic. Dar mutarea a fost cu adevărat șocantă pentru că ramificațiile ei au depășit fotbalul. A fost și o chestiune religioasă, astfel că era normal să țină prima pagină în presa vremii. Și să rămână până azi cel mai controversat transfer din istoria Scoției.
Mo Johnston devine „la petite merde”
Mo Johnston s-a născut la Glasgow, dar cariera și-a început-o la Partick Thistle. Debutul s-a întâmplat în 1979, iar faptul că a tot dat goluri i-a adus un transfer la Watford, 4 ani mai târziu. A rămas în Anglia doar un sezon. Celtic, clubul pentru îi bătea inima, l-a chemat acasă și nu a putut refuza. În alb-verde a luat un titlu și o Cupă a Scoției, înainte de a fi vândut în Franța, la Nantes, în 1987. A dat și acolo câteva goluri, până în 1989, când i s-a ivit șansa de a se întoarce. Evident, prima opțiune a fost Celtic. A susținut că și singura.
„Nu am vrut să plec de la Celtic și nu am de gând să o fac nici acum. Au apărut niște zvonuri legate de faptul că aș vrea să merg la Manchester United, dar niciodată nu mi-a trecut prin minte să joc la un alt club. De fapt, nu există alt club britanic la care aș putea juca, în afară de Celtic”, spunea Johnston, pe 12 mai 1989. Asta în contextul în care, în finalul sezonului 1988/89, a mers cu echipa la un meci împotriva lui St. Mirren. La modul că a fost în autocarul echipei.
Managerul lui Celtic, Billy McNeill, era convins că a dat lovitura pe piața transferurilor. Johnston chiar s-a plimbat alături de el pe arena verzilor și a anunțat că e gata să se întoarcă. O veste pe care fanii catolicilor au primit-o cu euforie. Doar că, după vreo două luni, la începutul lui iulie, Mo a comis erezia supremă: a semnat cu Rangers. A apărut relaxat și zâmbitor lângă Graeme Souness, antrenor-jucător la „The Gers”, iar Scoția a sărit în aer.
Pentru suporterii lui Celtic, Mo Johnston a devenit imediat „la petite merde”. O referire evidentă la perioada petrecută în Franța. Pentru rivalii de la Rangers, să susțină un catolic era de neconceput. „Nu vreau să văd un romano-catolic pe Ibrox. Rangers a respectat mereu cu fermitate un principiu, iar majoritatea sprijinului pe care îl are clubul s-a construit în jurul acestei idei”, a afirmat unul dintre liderii „galeriei”. Unii au trecut și la fapte. Imaginile cu oameni care și-au dat foc la fulare/eșarfe la porțile stadionului sau cu cei care amenințau că înapoiază abonamentele, pentru că nu se vedeau aplaudând la un gol al lui Johnston, au rămas pentru mult timp în mentalul colectiv al scoțienilor.
„Sunt încântat să semnez cu Rangers. Sunt un admirator al lui Graeme Souness și simt că vin la unul dintre cel mai mari cluburi, probabil cel mai mare, din Europa (ok, ne-am dat deja seama că omu’ nu era foarte sănătos la cap – nota mea)”, a declarat Mo Johnston, la conferința de presă în cadrul căreia a fost anunțat transferul său. Realizase și el că ce a făcut era puțin neobișnuit (wink!), așa că a precizat că nu va locui în Glasgow. Nu a dat însă alte amănunte (doooh!).
Doar o decizie fotbalistică
„Aș fi fost un fraier să nu încerc să-l iau pe Mo”, a fost prima reacție a lui Souness, care a insistat că decizia de a-l transfera pe Johnston a fost una strict fotbalistică. „Nu are nimic de-a face cu religia. Principala mea grijă este să trimit pe teren o echipă care să dea goluri și să câștige meciuri pentru Rangers. Johnston este un jucător de calitate și, pur și simplu, trebuia să-l iau. Imediat cum am aflat că Celtic nu va încheia afacerea, mi-am făcut mișcarea. Am avut mereu sprijinul fanilor lui Rangers și mă aștept să îl am în continuare”, a explicat cel care a orchestrat lovitura.
Pe aceeași linie a mers și David Murray, omul care deținea 70% din club la acel moment: „Am privit acest transfer doar din punct de vedere sportiv, nu a fost vorba despre nimic altceva. Poate că nu e pe placul tuturor, dar același lucru se poate spune despre toate transferurile”. Iar concluzia a tras-o directorul executiv al lui Rangers, Alan Montgomery: „Suntem conștienți de sentimentele istorice din Glasgow, dar ne dorim să avem cea mai puternică echipă din Europa. Alte aspecte care îi privesc pe unii oameni nu sunt importante pentru noi”.
Transferul lui Mo Johnston, o ruptură de trecut?
„S-au dus zilele în care Rangers ar transfera doar protestant. Jucătorii de 16-17 nu mai sunt refuzați doar pentru că sunt catolici. Acum pot ajunge la Rangers și – cine știe? – poate de acolo apare un nou superstar. Îmi place asta, e un lucru de care sunt mândru”, spunea Mo Johnston, într-un interviu de acum câțiva ani.
Sigur că, inițial, tabloul nu era așa roz. „După ce am semnat cu Rangers, trebuia să fiu atent pe unde merg prin oraș. Am experimentat multe lucruri. Însă dacă au fost ’prieteni’ care au renunțat la mine după ceea ce s-a întâmplat, înseamnă că nu au fost prieteni adevărați. La început a fost dificil. A fost dificil pentru cei din familia mea. A fost dificil pentru anumite persoane din jurul meu să accepte. Dar a fost decizia mea. Nu oamenii ăia trăiau viața mea. Am vrut să o fac și am făcut-o”, și-a amintit Johnston.
În plus, nici noii săi colegi nu au fost încântați de transfer, la început. A spus-o Terry Butcher, celebrul fundaș englez, care în acea perioadă rupea picioare în tricoul lui Rangers. „Clubul le-a cerut jucătorilor scoțieni și englezi să organizeze o conferință de presă, în care să spună la unison ce transfer bun e Mo Johnston. Nu era nicio problemă, din punctul de vedere al lui Ray Wilkins, Chris Woods, Mark Walters sau al meu. Dar scoțienii au refuzat, pentru că au primit mai multe telefoane de la prieteni care le-au cerut să nu se implice”, a povestit „Măcelarul”, în autobiografia lui.
Firesc, odată cu trecerea timpului, lucrurile au intrat în normal. Până la urmă, Mo Johnston a fost un transfer de succes la Rangers, pentru care a marcat de 31 de ori în 76 de meciuri și alături de care a fost campion de două ori, înainte de pleca din nou în Anglia, la Everton. Însă politica anti-catolică nu a dispărut peste noapte. Abia în 1998 un alt scoțian catolic, Neil McCann, a ajuns pe Ibrox. După un an, italianul Lorenzo Amoruso a devenit primul căpitan catolic din istoria „The Gers”. Primul antrenor de aceeași religie a fost angajat abia în 2006, francezul Paul Le Guen. Așadar, o ruptură de trecut ce a părut brutală, prin magnitudinea numelui implicat, dar care nu a adus schimbarea imediat.
De altfel, o parte a fanilor a rămas loială principiului istoric al clubului. Mulți cântă în continuare Billy Boys, un fel de cântec manifest, ceea ce a adus clubului amenzi și interdicții de a fi însoțit de suporteri în deplasări. De asemenea, încă sunt susținători ai lui Rangers care îi abuzează pe jucătorii și managerii catolici. Inclusiv pe cei de la propria echipă. Situația nu mai e la fel de tensionată ca acum 20-30 de ani, dar pacea rămâne departe.
Epilog
4 noiembrie 1989, Ibrox. Mo Johnston își face debutul în Old Firm, ca jucător al lui Rangers. Meciul se îndreaptă către un 0-0, când, prin minutul 88, catolicul o pleznește de la marginea careului, iar mingea se duce cuminte la colț. Golul victoriei în cel mai mare meci al Scoției. Îl sărbătorește cu o fericire vizibilă, cu un zâmbet mare pe față. Fuge în fața peluzei. Fanii, mulți dintre ei printre cei care amenințau că renunță la abonamente, uită de tot și se bucură dezlănțuiți. S-au împăcat.
„Până în acel moment, suporterii nu m-au acceptat cu adevărat”, a spus Mo. Apoi a avut puterea să recunoască: „Când ești un copil de 14-15 ani, visezi să marchezi un astfel de gol. Am vrut să înscriu golul decisiv în Old Firm? Da. Voiam să o fac pentru Rangers? Nu. Am visat să marchez pentru Celtic. Nu s-a întâmplat așa cum mă gândeam”.
Sursa foto deschidere: janefieldstreet.com
Frumos articol. Felicitari!